Dumitrescu Andrei
Școala Gimnazială ,,Mihai Viteazul”,
Pucioasa
Luna cu două feţe
Lui George, un băiat de 14 ani, mic de statură pentru vârsta
lui, cu părul negru ca abanosul şi cu ochii căprui şi blajini, ȋi place să stea în
grădina lui din spatele casei majoritatea timpului liber şi să grădinărească. Acum ȋnsă, grădina lui George este acoperită de o mantie albă ca spuma laptelui, fiindcă tocmai ce a nins.
Într-o
zi, în timp ce George deszăpezea grădina, în zăpadă, într-o sticlă, găsi un mesaj scris
pe o coală de hârtie. Mesajul era : ,,Oricine ai fi, de oriunde ai fi , vino pe
partea întunecată a Lunii.” Băiatul a rămas cu gura căscată : ,,Partea întunecată a Lunii ?! Ce ar trebui să fac eu
!?”
Băiatul
studia în fiecare noapte luna cu un super telescop construit chiar de el. O
vedea în toată splendoarea ei, albă, plină de cratere şi foarte luminoasă. După o perioadă de gândire, George a decis să înceapă
construirea unei rachete. A dezasamblat magazia veche a bunicului şi s-a apucat
de treabă. I-a luat cinci zile să facă racheta, dar a fost foarte mulţumit de rezultat. Aceasta avea 2 metri lungime şi era de culoare roşie cu alb. Avea un geam rotund, iar
propulsorul era făcut dintr-un bidon plin cu coca-cola care, în contact cu punga plină cu mentos, putea ridica racheta de la sol.
Avea să fie o mare călătorie, aşa că s-a odihnit o zi întreagă pentru a fi
pregătit pentru misiunea „partea întunecată a Lunii “. După ce s-a odihnit, a
făcut un bilet părinţilor în care le-a explicat unde a plecat, spunându-le că este visul lui şi că se va întoarce
în câteva zile.
A venit momentul mult aşteptat. Băiatul a amestecat coca-cola cu mentos
şi a urcat repede în rachetă. Racheta sa s-a ridicat imediat de la sol. A trecut de
straturile atmosferei şi a ajuns într-un final în spaţiu… un spaţiu infinit şi întunecat. Stelele aurii erau cu
milioanele. Spaţiul era ca şi o carte de aventură: cu cât înaintai mai mult, cu atât erai mai interesat să descoperi cât
mai mult. Imediat ce a intrat în spaţiu, gravitaţia a dispărut, iar băiatul a
început să plutească prin rachetă, neavând gravitaţie artificială. A trebuit să suporte lipsa
gravitaţiei până a ajuns
pe luna cu cele două feţe ale ei. Cu cât se apropia de ea, luna devenea şi mai mare, ȋncât ȋncepu să-l
cam sperie pe George . Dar se îmbărbătă şi îşi alungă teama ȋn spaţiul negru
şi infinit. În sfârşit, a ajuns pe lună. Avea un costum
argintiu, făcut din faţa de masă a mamei
sale, nişte cizme verzi de
cauciuc, ale unchiului
său, şi o caschetă albastră şi ruginită găsită
agăţată de vechea motocicletă a tatălui său. Primul pas pe Lună a fost ca săritura într-o
piscină adâncă, atunci când nu ştii să ȋnoţi: la început te
panichezi , dar mai apoi te obişnuieşti. După ce George s-a obişnuit cu mersul
pe Lună, a început să exploreze împrejurimile. Nu era nici urmă de viaţă, existau doar gropi de diferite mărimi, obţinute ȋn urma impactului Lunii cu diferiţi asteroizi sau alte obiecte din
spaţiu. Praful lunar zbura prin aer ca o furtună de nisip, de fiecare dată când George păşea pe nisipul galben din acest deşert. La un moment dat, băiatul a văzut o lumină roşiatică în apropiere, dar
nu pe partea cu lumina unde se afla el, ci pe partea întunecată a Lunii, locul
indicat de biletul găsit de el ȋn din grădina
lui.
Cu mult
curaj, George a trecut limita dintre lumina şi întunericul de pe Lună, îndreptându-se înspre lumină puternică ce aproape că-l orbea. Ȋnsă a trebuit să se oprească din cauza
unei voci care spunea: ,,Cine eşti , vii de pe Pământ?” Auzind acestea, el s-a apropiat mai tare, până a putut vedea cine a vorbit. Era un bărbat de
vârstă medie, costumat într-un costum alb de astronaut. Acesta stătea lângă o rachetă
imensă distrusă, pe
care scria APOLO. Avea vârful roşu la fel ca racheta lui, doar că în rest era albastră. Atunci şi-a dat seama că
descoperise echipajul de astronauţi, pe care în urmă cu ceva timp îl văzuse la
televizor decolând de pe Pământ. Plin de fericire şi de entuziasm că şi-a îndeplinit
„misiunea”, a alergat ȋn sărituri
(căci era totuşi pe lună) spre astronauţi, pentru a le povesti totul: cum a găsit biletul lor, cum a construit racheta şi cum a călătorit cu ea până aici pe Lună. După
această povestire extraordinară, George i-a invitat să urce cu el în rachetă şi să plece spre Pământ. Chiar dacă era destul de mică, au reuşit să intre cu toţii înăuntru. După o călătorie lungă şi… înghesuită, aceştia au ajuns acasă cu bine.
George a
fost dus la sediul NASA unde a fost premiat cu o medalie lucioasă din aur alb şi i s-a oferit un loc de muncă la NASA. Cu toate acestea, el nu a acceptat, spunându-le :
„Sunt doar un puşti de 14 ani... Şi, în plus de asta, trebuie să îl ajut pe bunicul să
îşi facă altă magazie”. Cu toţii au râs cu gura până la urechi şi l-au dus pe
băiat acasă în siguranţă. Familia lui a fost mândră de el, chiar dacă dispariţia lui nu a fost deloc pe placul mamei sale. Dar aceasta este altă
poveste…
Iftimoaea Darius
Școala Gimnazială Hangu Suceava
Mama mea
E
mama cea cu ochi albaștri și senini
Ce
mă privesc, cu dragoste mereu,
E
mama cu parfum de flori și crini
Minune
dragă sufletului meu.
Mă
uit la părul ei bălai
Prins
într-o roșie năframă
De-aș
colinda prin munți și văi
N-aș
mai găsi o altă mamă,
La
fel de blândă și frumoasă
Cu
chipul dulce, ca de înger
Cu
vorba caldă și duioasă
Cu
glasul numai dor și cântec.
Dar
vai! Dacă mam-ar lipsi
Florile
s-ar spulbera
Eu
pe pământ m-aș rătăci
Și
cerul s-ar întuneca.
Nici
nu știți cât o-ndrăgesc,
Iar
acum, că-i primăvară,
Aș
dori să-i mulțumesc,
În
vers, pentru prima oară.
Mocanu Clara
Colegiul Național Pedagogic „D. P. Perpessicius”, Brăila
Mica rază de soare
Demult,
Soarele era o planetă, nu o stea. Într-o zi, s-a născut o rază de soare
frumoasă și pasionată de muzică. De aceea, mama ei a numit-o Rambolia, care în
limba soreană însemna „inimă de muzician”.
Rambolia
a crescut atât de mare încât ajunsese la înălțimea unei raze adolescente. Acum
putea să își îndeplinească marele vis, acela de a cânta la pian. În câteva
secunde sorești, a ajuns în Halede, orașul muzicanților, unde era o școală de
muzică. Brațe deschise de bun venit se întindeau cât vezi cu ochii, dar repede
s-au închis când au descoperit dificultatea Ramboliei: nici nu începea bine că
se și încurca în note. Vă întrebați de ce o acuz pe Rambolia încă de la
început? Eu vă spun uite așa: toată lumea putea cânta trei de Do, doar ea, de
fiecare dată, cânta Do, Do, Mi!
Într-o zi, Rambolia cânta cântecul „Raze, raze, tu
aștepți”. Atunci, școala a luat foc. Toți strigau în gura mare:
‒ Foc aștept! Ficora fic! Alianța ferie!, spuneau
profesorii.
Ce spuneau
ei era în limba soreană, așa că nu pot să vă zic ce înseamnă mai exact.
Rambolia
era și ea foarte îngrijorată, dar totodată și fericită pentru că ei îi plăcea
mai mult să compună cântece singură.
‒ Odemain ruso! Panica romero alamar so i et ara moje
rastole ricaso!, o tot certa mama pe Rambolia pentru că nu a mers cu profesorii
să învețe în altă parte.
‒ Calmo mari! Duelo raza!, a liniştit-o Rambolia.
Într-o
noapte cristalină, Rambolia privea pe fereastră și se gândea la următoarea zi,
când își aduse aminte că sora ei, Ralia, care înseamnă dulce-acrișor, îi
spusese să îi hrănească experimentul ei, o bulă negru-gri care transforma orice
în picături de ulei. Deodată, îl văzu pe reporterul planetei apropiate într-o
limuzină de un verde imaculat parcând lângă stația de rachete marca „Rimola”.
Oare ce căuta acolo?
‒ Zipuzip! Zipuzip!, s-a auzit experimentul care o făcuse
pe Rambolia să uite de reporter.
Peste
câteva zile a început luna aprilie. În această lună, fiecare rază își decora
casa cu straie de argint. Rambolia nu o ajuta pe mama ei la decorat. Stătea pe
canapea și se uita la știri. Acolo află de ce în urmă cu câteva zile venise
reporterul la stația de rachete.
Cu mult
timp înainte de a apărea soarele, luna și stelele trăiau niște grupuri de
meteoriți. Atunci când au început să apară, meteoriții au zis: „Nimeni nu calcă pe proprietatea noastră!”
De atunci, ei au venit în fiecare an să ia bogățiile planetelor. De exemplu, lui
Neptun s-au gândit să îi zică: „Îți luăm
vânturile care suflă cu peste 1500 km pe oră”, lui Uranus i-au luat 13
dintre inele, de Saturn nu mai zic că i-au luat 53 de sateliți.
Ei, de
aceea venise reporterul la stație. Să afle ce va urma.
Dacă tot vorbim de meteoriți, eu vă
spun că peste câteva zile era rândul Soarelui. Întâmplător, limba meteoriților
este limba noastră, deci să vă zic la ce s-au gândit ei.
‒ De ce mai stau planetele aici?, a întrebat mânios
slujitorul de onoare al regelui Rac-balonuli, șeful meteoriților.
‒ Liniște!, tună Rac-balonuli.
‒ Dar șef-f-fu! Orice am face ele nu pleacă. Vor
r-r-rămâne aici pe vecie, a spus un slujitor.
‒ Gardian Severus, prinde slujivorbărețul ăla și du-l în
temniță! Cu mare drag te liniștesc, slujitor de onoare, pentru că am un plan.
Peste câteva zile dăm din nou lovitura pe o planetă sclipitoare. Acea planetă e
foarte importantă pentru restul plane... scuze!, dar cuvântul e cam rău în
astfel de situații, a spus Rac-balonuli.
‒ Ce bine! Bine, bine, totul e bine și ura, și ura peste
tot!, se înflăcără Rafileti, poetul regal.
‒ În temniță. Ai auzit?, tună regele. Când voi ajunge
acolo voi fura lumina fără de care nimeni nu poate trăi.
Sper că
știți despre cine vorbește când a spus „sclipitoare”. Dacă tot am pornit cu
metehoții ăștia, de ce să nu vă spun și cum s-a desfășurat pregătirea de furt.
‒ Drepți! La stânga, marș! Stop! Câte doi în coloană.
Câte patru. Câte unul trageți în altul în timp ce celălalt se ferește. Faceți
schimb, a ordonat instructorul de luat bogățiile planetei.
‒ Înainte, marș! Asta trebuie să le spui! Instructor, în
temniță!, a ţipat Rac-balonuli.
Acum să
vedem ce a făcut Rambolia în această privință. Oare o să se lase bătută
părăsind Soarele? Haide să vedem dacă acționează sau nu.
Rambolia
a mers la San Oradea, orașul militarilor și a încercat să copieze antrenamentul
lor. Nimeni nu a zis nimic în privința asta. Urmă orașul Halende, unde a
combinat ce a copiat de la militari cu un cântec învățat de ea.
Veni
ziua furtului de lumină. Rambolia avea un pian din praf stelar. Inamicii au
urcat în nave cu lasere și mitraliere. Cu toții erau pregătiți.
‒ Aaaaa!, a început să se audă din orașul Soremilo.
‒ Aaaaa!, a început mai aproape de Iluzinești, unde
locuia Rambolia.
‒ Aaaaa!, s-a auzit în sfârșit în Iluzinești.
‒ Rac-balonuli, Măria Ta, tu chiar faci meteoriții
fericiți!
‒ În navatemniță cu tine! Severus, de ce angajez eu „buni
de nimic”?
Asta a
fost destul pentru Rambolia.
‒ Terminatus!, țipă ea.
‒ Măi, măi, pe cine avem aici! Severus, ce facem noi
adolescenților muzicanți?
‒ Îi închidem! Uite asta fa...
Și nu
apucă bine Severus să termine ce a avut de zis că Rambolia a început să cânte
un vals lent. Acel vals îi împietri pe soldați, iar ceilalți meteoriți
înlemniră. La mijlocul valsului, toți zburau într-un cerc amețitor deasupra
Soarelui. Rambolia ajunsese la ultima parte a valsului. De data asta a încheiat
fără să se încurce. A reușit! A salvat Soarele!
Ei,
copii, uite așa toți din Univers au numit Soarele, Regele Astrelor. Cei de pe
Soare au transformat planeta într-o stea, ca să lumineze mai tare ca niciodată
în cinstea Ramboliei, care s-a hotărât
să părăsească steaua și să se transforme într-o gaură neagră în centrul
galaxiei. În schimb, Ralia văzând asta și-a zis „Eu am făcut o invenție extraordinară și sora mea mi-a luat locul de
cea mai bună din galaxie! Nu-i corect!” Așa că Ralia s-a transformat în
dinozaur. A mers pe Pământ și a dat naștere la cele mai ciudate creaturi,
dinozaurii.
Petrea Ana-Maria
Şcoala Gimnazială „Ștefan cel Mare ”
Focșani,Vrancea
Dorul de copilărie
Draga
mea, copilărie!
De ce ești așa grăbită?
Tu,
ești numai veselia,
Care
mi-a fost dăruită.
Scumpii mei părinți mi-au spus
Că
aceste zile multe,
Se
vor duce spre apus
Și
vor trece așa …de iute!
Parcă ieri am fost copil!
Îl aud mereu pe tata
Acum, a trecut subtil
De la o vârstă , la
alta.
Timpul trece peste
lume
Iar apoi duce cu el:
Povești multe,sfaturi
,glume,
Lăsând dorul singurel.
Vai, copilărie dragă!
Căt aș vrea să mai
rămâi!
Și , din gând , să nu
se șteargă,
Amintirile zurlii.
