Premiul I
Mercea Andreea
Școala Gimnazială „Horea”, Alba
media 9,40
Regăsire în Univers...
Mă gândesc la vechiul meu prieten. Nu îl mai recunosc. Îl știam de mult timp, dinainte să creștem și să ne îndepărtăm... El s-a schimbat, eu nu și mă tot întreb de ce...
- Știam că e o idee proastă să te urmez! Ai rămas la fel. Îți pasă doar de tine însuți și acum, din cauza ta, Lia a fugit cu singura armă pe care o aveam!
- Măcar am încercat să vin cu un plan bun, zic eu, mai mult țipând, cu ochii înlăcrimați.
Într-un fel are dreptate. Știu că are. Nu ar fi trebuit să mă avânt așa prin Univers, fără să mă gândesc la consecințe și la cât de periculos poate să fie. Acum uite-mă aici, fără altă speranță, fără încredere, dar cel mai rău - fără prieteni. Tot ce simt acum este dezamăgire. Sunt dezamăgit de mine însumi. Mă urăsc. Îmi este..
- Frică!
Am văzut Pământul schimbându-se atât de mult: de la case mici și simple la blocuri uriașe, cu o grămadă de tehnologie care acaparează viața omului. Eu nu sunt tocmai un om, ci mai mult un descendent al unei maimuțe mistice, ce-i drept, dar și eu am căzut în plasa acestor aparate! Viața era odată mai bună atât pentru mine, cât și pentru prietenul meu, Andy, care era ca mine. Am copilărit împreună. Eram ca degetele de la mâna. Însă, când oamenii s-au depărtat de obiceiurile lor clasice, parcă ne-am depărtat și noi unul de altul. Aici cred că e vina mea! Când am început să am mai multă putere, am devenit și mai egoist. Eram văzut ca un erou de carte, iar oamenii și faima m-au schimbat! L-am lăsat pe Andy în spate, adunând toate laudele pe care și el le merita. Eram ca un erou și ca un războinic. La început, eroul și războinicul erau ca Soarele și Luna. Puterea lor, o lumina protectoare. Însă, după cum am spus, eroul începuse să ia toată lumina, lăsându-l pe războinic în umbra lui. Pe măsură ce creștea puterea eroului, la fel se întâmpla și cu umbra lui, până în momentul în care nu s-au mai văzut... Dar acum ne-am regăsit! Nu cred că e foarte plăcut, știind că am făcut asta doar pentru a salva Universul...
El, eu și Lia ne-am întâlnit întâmplător, în centrul orașului, când încercam să scăpăm de atacul lui Azure, un fel de extraterestru, o creatură mistică care fusese întemnițată, acum sute de ani, de către tatăl meu în cel de mai nepătruns loc din Univers. Din vina mea și a jocurilor mele stupide, a reușit să scape și acum amenință nu doar omenirea de pe Pământ, ci chiar Universul! Acum încerc să îndrept această greșeală...
După ce l-am revăzut pe Andy, parcă îmi reapăru un strop de speranță, deși parcă nici nu-l mai cunoșteam! E o persoană complet diferită acum. Nu știu exact ce ar trebui să simt în legătură cu asta. Ca de obicei, am un milion de voci în cap care se ceartă una cu alta, care mă ceartă pe mine, care mă judecă, pe mine și greșelile mele. Mă simt ciudat acum, deoarece nu am mai vorbit de mult. Ambii am luat-o pe căi diferite. El și-a făcut o noua prietenă, Lia, spre deosebire de mine care nu am fost în stare să mă împrietenesc nici măcar cu un cățel! Ambii au fost de acord să facem echipă și să îl doborâm pe Azure. Nu aveau altă cale. Eu eram singurul care avea o navă care să poată zbura prin spațiu...
Am pornit grăbiți, fără un plan la început. Pe drum, cât eram în nava care trebuia să ne ducă spre locul unde era Azure, am recitit povestea care fusese scrisă despre prima lui înfrângere. Tata folosise o armă pe care, după utilizare, o împărțise în trei inele aurii, care se presupune că erau destul de mari încât să-mi poată trece peste cap și care erau acum ascunse în locuri diferite ale Universului. Era o armă puternică și foarte periculoasă. Nu o separase degeaba. În mâinile persoanei nepotrivite putea crea un haos de nedescris. Dacă acea arma l-a învins prima dată, era evident că și a doua oara putea face asta. Tata nu a fost singur. A fost și el ajutat de companionii săi, care au fost chiar părinții lui Andy și de străbunicul Liei. Ironic, nu?
- Deci.. .Ethan, zici că arma asta îl poate doborî?
- A făcut-o o dată, deci da, cred că da! Oricum e un plan mult mai bun decât cel pe care l-ai avut tu! Să încercăm să ne ducem acolo doar cu proviziile pe care le avem e exact ca și cum am intra în cușca unui leu cu o bucată de carne în pantaloni.
- Se pare că va urma o călătorie lungă...
Așa a și fost. Unul din inele era în altă galaxie. Era ascuns, la vedere, în centrul orașului unei planete de acolo. Locuitorii îl declaraseră un obiect neprețuit. A fost greu să ajungem la el. Altul era chiar pe Lună. Luna Pământului din Calea Lactee. Era lipit bine de suprafața Lunii și ne-am cam chinuit să-l luam. Ultimul a fost cel mai greu de găsit. Nu a fost aruncat pe o planetă. A fost pierdut în vid. Plutea. Nu se îndrepta nicăieri. Era doar acolo. Dacă nu ar fi strălucit ca aurul, sigur nu l-am fi găsit vreodată. Nici nu aveam intenția să îl găsim în acel moment. Luaserăm o pauză, după ce îl căutasem cu orele, și, când voiam să mă întind puțin și să mă uit pe fereastră, l-am văzut, era chiar acolo. Am considerat asta noroc. Acum tot ce mai aveam de făcut era să ajungem la Azure. Eram epuizați totuși. Am pierdut ore întregi căutând acele inele și nu știam cât timp mai avem.
Între timp, Azure auzise că un grup format dintr-un om și două maimuțici, care au fost odată de nedespărțit, sunt pe urmele lui. Acel grup este format, mai pe scurt, din Lia, Andy și Ethan. Adică noi. Doar că acel grup nu prea era în armonie... Una din maimuțe făcea pe șefa, ceea ce o enerva pe cealaltă, iar omul încerca să le liniștească, dar asta nu prea mergea. Toți luptau pentru același lucru, dar, în același timp, pentru lucruri total diferite. Unul voia să îndrepte o greșeală sau, de fapt, două greșeli, altul voia să demonstreze că nu e doar o umbră, ci un războinic demn de lumină, iar ultimul voia să-și facă familia mândră. Toți membrii familiei sale fuseseră războinici neînfricați, însă ea nu reușise să facă ceva până acum. Acum era șansa ei să arate ce poate să facă...
Tata a făcut o greșeală. Se vede ca îl moștenesc! Nu-i socotea pe alții ca pe el însuși. Nu fusese atent, și parcă nici nu i-a păsat, când o bucată de inel lovise unul din companionii săi, acela fiind chiar străbunicul Liei. Ceea ce îl făcuse și pe el o parte din acea armă. Și nu doar pe el, ci și pe urmașii săi. Eu știam asta... Aș fi vrut să nu se fi întâmplat! Știam că se poate întâmpla asta, dar nu le-am spus. Am crezut că pot face în așa fel încât să scot acea bucată, dar nu m-am gândit bine. Acea arma nu era ca oricare alta. Era o flamă verde, incontrolabilă, care ardea totul în cale. Flama a cuprins-o pe Lia, iar eu și Andy ne așteptam să o facă cenușă. Nu a făcut-o. Cumva, nu știu cum, Lia a reușit să controleze flama. Dar nu de tot. S-a uitat la noi plângând, fix înainte să spună să ne îndepărtăm. Eram speriat. Încă sunt. Atunci am spus că îmi pare rău. Am spus că știam, dar credeam că voi reuși să evit asta. Lia a început să țipe la mine. Era nervoasă. Înțeleg și de ce. Și eu aș fi fost. Atunci Andy a făcut un gest nesăbuit. S-a apropiat de Lia, știind foarte bine că cel mai probabil va fi ars de viu. Dar nu a fost așa. În momentul în care a luat-o în brațe, flama s-a stins. Încă nu îmi vine să cred! Dar, după câteva secunde, îl împinse înapoi. A spus că e un pericol și.. a fugit.
- Frică!
Tocmai ce mi s-a tăiat respirația. Ne-a găsit el pe noi, fix înainte să-l găsim noi pe el. Mi-a citit gândurile și le-a continuat cu voce tare. Vocea lui, precum cea a unui leu, îmi provoacă și mai multă frică. Acum chiar mi-am pierdut toată speranța. Mă uit iar la Andy care și el e îngrozit. Îmi pare rău... Tot ce am vrut a fost să îmi repar greșelile. Voiam să îi dovedesc fostului meu prieten că m-am schimbat. Că am devenit mai bun. Dar am eșuat. Nu m-am schimbat. I-am spus asta, iar fața lui parcă s-a schimbat. Acum ne înțelegem din priviri și alegem să facem cel mai clișeic lucru. Să fugim. Fugim cât putem de repede, unul în dreapta celuilalt, încercând să o ajungem pe Lia din urmă. Nu avem de gând să ne luptăm cu el, mai ales după ce ne-am chinuit atât de mult să găsim acele inele de prin diferitele locuri ale Universului nemărginit. Ne uităm în spate să vedem dacă am fost cumva urmăriți. Din fericire, nu! Am reușit să o găsim pe Lia. Am început să îmi cer scuze, nu doar ei, ci și lui Andy. Le explic situația și le spun că regret. Regret ce am făcut acum, dar parcă regret și mai mult egoismul meu și faptul că mi-am lăsat prietenul în urmă, prima dată. Acum am fi putut evita asta și Universul încă ar fi fost în armonie. Mi-am realizat greșelile acum, când pare prea târziu... Dar încă nu e târziu! Încă mai am timp să repar lucrurile! Știu că nu vor fi exact la fel ca înainte, dar asta e acum. Îmi asum consecințele...
Mi se oferă o a doua șansă. Cu toate că nu o prea merit. Nu o voi irosi. Ne unim forțele și, nu cu puțin efort, reușim să învingem. Nu-mi vine să cred! Îi acord meritele lui Andy. Războinicul a devenit erou acum, iar cel ce era odată erou a reușit să-și facă strămoșii mândri. Totodată cineva a primit o nouă putere și și-a regăsit un vechi prieten. Acum a mai rămas o singură întrebare. Cine va curăța toată mizeria și dezastrul rămase în urmă?
Munteanu Natalia
Colegiul Romano-Catolic ,,Sf. Iosif”, din București
media 9,11
O ultimă farsă
Uneori, lucrurile, monșer, nu merg așa cum au fost plănuite! Însă, chiar dacă pare a fi un eșec, în realitate se dovedește a fi o întâmplare cât se poate de reușită. Parol, pe onoarea mea! Iar asta se poate dovedi după chipurile fericite ale celorlalți implicați, pentru că, la urma urmei, odată în viață ai parte de asemenea momente și trebuie să fii recunoscător, pentru că alții nu au parte de ce ți s-a întamplat ție. Iar cineva a înțeles acest fapt, pe care nu mulți îl cred pe cuvânt.
Ziua Aminei urma să înceapă peste o oră, iar tatal său era foarte entuziasmat. Știu că sunteți obișnuiți cu mamițe, dar, să schimbăm puțin tonul. Anul acesta, fetița avea mai multe pretenții, iar, ca orice părinte iubitor, dorea să îi facă o petrecere de neuitat. Dar bietul om nu știa că aniversarea bine pregătită de el urma să fie devastată de câțiva prichindei, rude cu domnul Goe, care voiau doar să se distreze (noroc că nu erau galoși la intrare…, dar erau pantofi și tort, rezolvabil!).
După ce ora în care tatăl s-a străduit pentru a pregăti ultimele detalii a trecut, invitații au început să bată la ușă, încărcați de cadouri pentru mica răsfățată sărbatorită, ce împlinea opt anișori. Aceștia au fost întâmpinați de Amina, iar apoi au început să petreacă. Însă, săracul părinte nu avea habar că vor veni atâția copii. El era obișnuit să primească doi amici ai copilei, ca în anii trecuti. Dar lucrurile se schimbă pe măsură ce timpul trece ca gândul. Mâine-poimâine o să i se rătacească și ei o scrisorică de amor. Bine că nu mai folosim batiste…(da!!!! Am văzut „O scrisoare pierdută”, nu am înțeles eu multe, dar m-am prins de niște chestii, s-a pierdut o scrisoare de amor când Zoe a scos batista. Acum avem șervețele de unică folosință.)
Să revenim! Nu trecuse nici o oră, iar copiii deja întorseseră casa pe dos. Dansau pe unde apucau, pictau si cel mai rău era că smulgeau plantele din ghivece pentru a face o mâncare ca la carte, cum credeau ei, asezonată cu pene. Dacă aveți speranța că secolul 21 ne-a civilizat, vă înșelați! Suntem la fel de răsfățați! Toți savurau clipa din plin, mai puțin tatăl, al cărui sânge fierbea în vene. Nu suporta să vadă cum petrecerea organizată la perfecție (cel puțin așa credea el) era distrusă. Nici măcar o oră nu trecuse!
Îi venea să zbiere la copii cât de tare poate:
-Prostovanilor! Ați distrus frumusețe de petrecere! Nu vă e rușine???? Faceți murdar!
-Curat murdar, am zis eu mecanic!
Și tatăl s-a uitat cam urâțel la mine… Parcă toată furia lui dispăru vazând câinele, Bubico (foarte original, ce să zic?), petrecând ca un om, dansând. Dacă era după mine, îl aruncam pe geam (știți voi!), dar m-am abținut… Parcă lui îi aducea aminte de ceva… Însă de ce? Dar oricum nu avea timp să se gândească. Petrecera e distrusă!
-Parcă au înnebunit toți! Cum să se distreze în halul ăsta!
Nu se uită în jurul lor? Nu mai sunt copii mici să se scălămbaie chiar asa!
Voiam să îi zic că fiecare culege ce a semănat. Pe mine mama m-a educat. Cred… Cel puțin așa îmi zice când îmi vâră câte o bucățică de ciucalată în guriță. Nu mă judecați, chiar îmi plac dulciurile …și rațele, dar asta e o poveste pentru altă dată.
Dar brusc își el își reaminti o întâmplare din copilărie pe care spera să o uite. Se văzu demult, la ziua sa de naștere, cum dansa alături de prietenii lui, iar, din greșeală, a spart vaza preferată a mamei. Fusese tragedie! Mama țipa cu toată furia la el, în timp ce amicii săi plecau speriați de nervii mamei ce înconjurau toată camera. Parcă se afla într-o bulă din care nu putea să iasă, iar, alături de el, era o persoană care nici nu realiza că tocmai a distrus o petrecere care era mult mai importantă decât o vază ce putea fi lipită la loc. Iar, fiind umilit în fața prietenilor lui, îi era prea rușine să se mai vadă cu ei ori măcar să se uite în ochii lor.
Atunci înțelese ce era greșit. Uitase cât de rău te simti după ce te ceartă cineva, chiar de ziua ta, făcându-te astfel să pierzi prieteni. Trebuia să se bucure de moment, așa cum făceau și ceilalți, pentru că totul se întâmplă la timpul lui, iar curățenia putea aștepta. S-a hotărât să îi lase să petreacă, iar după aceea să schimbe foia. Mama lui greșise fiind prea dură, el greșise, fiind prea permisiv. Soluția era să nu îi răpească nici copilăria, nici prietenii, ci el să devină un exemplu pentru ea. Știa că, dacă o va educa așa cum trebuie, ea va ști să îți aleagă mai bine prietenii.
La final, am rămas doar eu cu Amina și cu tatăl ei. Ne-a citit „Domnul Goe” și „Vizită”. Am înțeles că nu ne deosebeam prea mult de acei copii.
-Promit că de azi se va schimba ceva, zise Amina. Nu vreau să ajung așa!
Eu am plecat de dimineață. Era destul de frig afară când a venit mama să mă ia. Am băgat mâinile în buzunar și ele s-au afundat în crema de la felia de tort ce zăcea acolo. Fie, a fost o ultimă farsă…
Premiul II
Abordiencei Naomi
Școala Gimnazială „Pahomie C. Vasiliu” Grămești
media 9,09
Cuvântul care râde
- Of, ce plictiseală... Nimic de făcut...Nimeni nu are timp... Aproape că îmi doresc ca totul să fie la fel ca în cartea pe care am citit-o.
Cu gândul la o lume paralelă față de lumea în care trăia ea, prințesa Maria se plimba prin Grădina Palatului. Chiar dacă avea patrusprezece ani, tot ducea dorul unei copilării diferite. Își dorea să se joace, să zâmbească și să facă ceva cu totul altfel. Ea nu dorea să se streseze, să învețe sau să muncească toată ziua.
Odată când era mai mică, a găsit o carte numită „Cuvântul care râde”. Un lucru ciudat la carte era că numai ea și prietenul ei cel mai bun Victor, puteau înțelege ce scrie în ea. Era vorba despre o lume frumoasă, cu oameni fără griji care râdeau mereu. Maria nu a înțeles niciodată cuvântul „a râde ”. Tot ce a înțeles a fost că oamenii scoteau niște sunete ciudate când cineva spunea ceva sau se întâmpla ceva neașteptat.
Deodată, Mariei i-a venit o idee. În urmă cu câteva zile, ea și Victor au găsit în „Cuvântul care râde” o hartă care părea tare încurcată. Maria s-a uitat la ea în fiecare seară și a reușit să descopere că acea hartă ducea într-un loc după Marea Pădure. Era foarte curioasă să afle locul unde ducea harta, așa că s-a dus la Victor și i-a prezentat planul ei.
-Cum să fugi de acasă? întrebă el uimit de ce pusese prințesa la cale.
-De ce nu? E plictisitor să-i vezi pe toți cum se îngrijorează și aleargă după ziua de ieri.
-Dar știi că e periculos în Marea Pădure, poți fi devorat în orice clipă! încercă din nou Victor.
-Îți este frică? Dacă da, atunci mă duc singură, spuse Maria și se întoarse ca să plece.
-Nu mi-e frică, vin cu tine. Și eu vreau să aflu ce e cu locația de pe hartă.
-Bine, deci uite cum facem...
Și Maria i-a povestit cum avea de gând să scape de gărzi și cum să se furișeze. Cât despre ce îi aștepta în Marea Pădure, nimeni nu știa.
Dis-de-dimineață s-au trezit și planurile Mariei au funcționat de minune. Seara trecută le-au dat gărzilor prăjituri cu praf de adormit și când au ieșit din palat, s-au îndreptat spre Marea Pădure, neștiind ce avea să-i aștepte acolo. Cu mult timp în urmă, când Maria era doar un copil, doi cavaleri și-au făcut curaj să intre în Marea Pădure, despre care se spunea că e cea mai deasă, umbroasă, friguroasă și cea mai îngrozitoare. Ei au intrat în pădure și duși au fost. Regele și regina i-au așteptat mult timp, dar nu i-a mai văzut nimeni de atunci. Când au ajuns în pădure, Victor s-a oprit o clipă.
-Pare un loc îngrozitor, spuse el arătând spre întunecimea din pădure.
-Am ajuns așa departe și te dai bătut? întrebă Maria.
-Nu mă dau bătut, doar ziceam că pare un loc de nedorit.
-Nu-ți fă impresii prea repede, îl certă Maria.
Cu tragere de inimă au intrat în marea pădure și spre surprinderea lor nu era un loc înfricoșător, chiar deloc, cu cât te adânceai mai mult, cu atât mai fascinat deveneai de tot ceea ce vedeai: flori de toate culorile, înalte și scunde, animale care mai de care, liane care atârnau, iar frunzele copacilor dansau ușor cu vântul. Cei doi buni prieteni au continuat să urmeze harta până când au dat de capătul pădurii unde copacii începeau să fie mai rari. Soarele era pe cer de mult timp și își arunca razele pe acoperișul unei căsuțe mici, cu o grădină frumos aranjată. Maria și-a făcut curaj și a bătut la ușă. O doamnă în vârstă le-a deschis ușa și când i-a văzut, a rămas uimită.
-Bună ziua! a spus Maria.
-Bună să-ți fie inima, micuțo! Ce te aduce pe la mine? a întrebat bătrânica.
-Am găsit această hartă și am urmat-o aici. Mă gândeam că dumneavoastră știți ceva.
-Voi face tot ce pot să vă ajut. Acum intrați în casă. E prea cald afară.
-Mulțumim! a îngăimat Victor.
După ce au intrat în casă, bătrânica le-a dat apă și niște biscuiți, apoi s-a așezat în fața lor pe un scăunel.
-Așa, ia spuneți-mi voi de unde aveți harta aceasta? a întrebat ea.
-Din cartea aceasta, a zis Maria scoțând „Cuvântul care râde”. Bătrânica s-a uitat la carte, apoi la copii și a început să scoată niște sunete ciudate, dar plăcute în același timp pe care Maria le-a recunoscut ca fiind râs.
-De ce râdeți? a întrebat, iar râsetele s-au oprit brusc.
-Știi ce înseamnă să râzi? a întrebat bătrânica cu uimire.
-Am citit în carte, a răspuns Maria.
-Dar cum e posibil? Numai aceia care sunt rudele mele pot înțelege. Cine sunt părinții tăi?
-Regele și Regina, spuse Maria.
-Regele și Regina? întrebă bătrâna nedumerită. Înainte să mă mut de acolo nu era nici un regat prin apropiere.
-Asta pentru că satul s-a transformat într-un regat, a intervenit Victor.
-A evoluat mult, nu? Și cine domnește?
-Familia Margareta, răspunse Victor.
-Interesant! Acum vă voi spune cum a ajuns cartea la voi în castel și toate detaliile.
-Suntem ochi și urechi!
-În carte scrie trecutul regatului. La început, într-adevăr, era un singur sat cu numele de „Cuvântul care râde”, deoarece în fiecare seară tot sătenii se adunau și spuneau glume, aveau mereu timp pentru copiii lor și pentru treabă. Trăiau fără griji și își petreceau zilele cu voioșie, dar cum nu toate bucuriile țin pentru totdeauna, această tradiție a fost uitată și îngropată de griji și treburile de zi cu zi. Toți vor mai mult și mai mult până când își dau seama că nu se vor mulțumi niciodată cu ce au adunat. După ce a terminat de scris cartea, autoarea a plecat din sat și nimeni nu i-a observat absența. Deși credea că nimeni nu o va căuta vreodată, a lăsat o hartă pentru cei care aveau timp să citească. Știa că, odată ce grijile au năvălit, greu le dai afară și cred că fiica ei a devenit Regină. Mai are Narcisa timp să te asculte?
- Mama? Nu, nu are. Mereu e ocupată, spuse Maria. Dar de unde știți că o cheamă Narcisa?
-Cum aș putea să uit numele propriei mele fiice? se amuză bătrâna.
-Deci TU ești bunica mea! se miră Maria.
-Da, tare aș vrea să o văd pe Narcisa, dar nu mă pot întoarce.
-De ce ?
-Nu vreau să fiu năpădită de griji.
Ochii Mariei sclipiră și Victor își dădu seama că i-a venit altă idee.
- Bunico, așteaptă două-trei luni, spuse Maria, ieșind din casă și trăgându-l pe Victor după ea. Ne vom întoarce! Nu-ți face griji!
Maria a alergat prin pădure până la palat și a dat buzna în camera părinților ei.
- Mamă! Am găsit-o pe bunica!
-Poftim! Unde?
- Dincolo de Marea Pădure.
-Cum? Ce ai căutat acolo? Știi ce periculos e?
-Mama, ce ar fi dacă am organiza din nou seri în care toți eram fericiți și râdeam? Cum ar fi?
-E imposibil! Avem multe de făcut!
-Exact. Sunteți așa de prinși în toate treburile regatului încât ați uitat că aveți un copil! Am fost plecată toată ziua și nici nu ați observat. Bunica nu vrea să se întoarcă din cauza grijilor voastre.
-Îmi pare rău, draga mea. Vom face cum vrei tu.
Și așa, după fix două luni și jumătate, regatul a fost readus așa cum era odinioară: vesel și fără griji. Bunica Mariei s-a întors și după ce Maria a devenit regină, ea și-a numit regatul „Cuvântul care râde”. Mulți au întrebat-o de ce se numește așa, dar ea a spus numai atât:
-Gândește-te la o glumă bună și spune-o cuiva apropiat. Vei afla singur cuvântul care râde.
Mihailă Alex
Școala Gimnazială ,,Fănuș Neagu” Brăila
media 8,94
Textul buclucaș
Cȃnd autorul a ȋnceput să scrie o carte, nu se aştepta să apuce pe un drum ȋntortocheat...
„ Într-o zi...foarte zi....era Crăciunul. Dar, deodată, s-a auzit:
- Lasă-mă să mă prezint, eu sunt Textul ! Dacă nu te superi, ȋți voi face o observație minoră, stimate autor.
- Nici o problemă, răspunse autorul. O să ȋmprumut din sugestiile tale.
- Să ȋncepem ! De ce oare tu, autorule...nu-mi găsesc cuvintele, atȃt de furios sunt! Credeam că sunt scris de un autor priceput, cu talent la scris. M-am ȋnşelat! Ce fel de introducere, fără expresivitate, văd acolo? Scrie o nouă introducere sau nu mă voi lăsa creat! Îmi iau traista şi plec la alt autor.
- O să ascult sfatul tău, ȋncuviință autorul. Dragi cititori, vă rog să evitați acest pasaj al cărții!
- Deja l-am citit, se aude undeva departe.
Drumul ȋl duce pe autor ȋn altă direcție: ”Într-o zi plină de rȃsete şi bucurie, ce zi credeți că era? Vă spun că nu veți ghici. Era Crăciunul. Mireasma dulce acrişoară a prăjiturilor umplea casa lui Moş Crăciun, care....”
Intervine din nou Textul:
- Casa lui Moş Crăciun? El, ȋn ziua Crăciunului, nu stă acasă, ci zboară cu sania. Ar fi trebuit să aminteşti de casa copiilor. Îți mai dau un sfat! Înainte de a scrie propoziția, modeleaz-o, amestecă cuvintele, apoi o aşterni pe hȃrtie.
- Cred că pot face asta, răspunse necăjit autorul.
- Nu uita! Un autor foloseşte un limbaj sofisticat! se aude glasul Textului.
Autorului i se pare că trebuie să facă cale întoarsă. Îşi adună gȃndurile rătacite şi porneşte din nou.
„Într-o zi cu miros de scorțişoară se auzeau numai rȃsete de copii. De ce? Era Crăciunul. Miresma prăjiturilor umplea casa. Copiii dornici să ȋl vadă pe Moşul, puneau la cale un plan. Voiau să urce ȋn sania lui...”
Autorul nostru este ȋntrerupt fără prea multă politețe, de Textul care acum devine un pic răutacios :
-Am cȃteva obsevații pentru tine!
- Din nou? ȋntrebă autorul deranjat.
- Nici eu nu sunt fericit să ȋți tot fac observații! Sunt nevoit! Vreau să fiu scris aşa cum trebuie, aşa cum doresc eu!
- Eu sunt autorul şi tu ar fi trebuit să te laşi scris de la ȋnceput aşa cum doresc, zise acesta. Dacă aş fi ajuns la finalul poveştii, poate că ai fi fost mȃndru de mine.
-Nu sunt de acord cu tine! spuse Textul, crezȃndu-se autor.
Autorul nostru nu i-a mai răspuns, s-a retras ȋn gȃndurile lui. Avea de ales ȋntre a fi năpădit de ideile Textului sau să apuce pe drumul lui. I-a venit o nouă idee şi a reȋnceput să scrie:”Se povesteşte că odată, un Text nu ȋl lăsa pe autor să scrie aşa cum voia el.
Autorul țesea pȃnza poveştii cum şi-o ȋnchipuise. Inspirația lui curgea ca o cascadă, dar a fost ȋntreruptă rapid de Textul care se credea autor. Acesta a venit cu multe idei şi a schimbat de fiecare dată cursul poveştii. La ȋnceput, autorul este ȋngăduitor şi receptiv. Textul nu se domoleşte şi continuă să ȋl ȋntrerupă mereu. Scriitorul oboseşte din cauza insistențelor. Pune zăvor răbdării sale şi nu ȋl mai ascultă pe Text. Textul este al lui şi trebuie să se lase ȋmpletit după inspirația sa...”
Povestea curge bine, autorul este legat de ea şi nimic nu ȋl mai poate opri. De acolo aude aplauzele cititorilor. Înainte să se bucure de ele, aşteaptă obsevațiile Textului. Textul nu mai spune nimic. Oare este mulțumit? Oare a plecat la un scriitor mai priceput?„Nu contează !”, ȋşi răspunde singur autorul ... şi lasă inspirația să curgă mai departe.
Premiul III
Lazăr Anastasia
Școala Gimnazială Nr. 279 Domnesti, Ilfov
media 8,79
Prietenul meu din natură
Iepu
Într-o dimineață a venit la noi bunica. Ea locuiește departe, într-un mic sat din Ardeal. O iubesc mult! E blândă și bună, cu ochi senini și calzi. Era obosită. Călătorise toată noaptea cu trenul, la vagonul de dormit, dar nu reușise să doarmă. Ne-a adus o mulțime de bunătăți, făcute de mâna ei: dulceață, zacuscă, prăjituri.
Ca întotdeauna, ne-a adus, mie și surorii mele, câte o carte. Nu degeaba a fost profesoară de română. A reușit să ne trezească dragostea pentru citit și vrea să o întrețină. La sfârșit, surpriza! Scoate din bagaj câte o jucărioară pentru noi: mie un iepuraș de pluș și Andradei o pisică.
Iepurașul meu avea blana multicoloră și urechile căptușite cu satin rozaliu. Arăta minunat! Cei mai frumoși erau ochii. Parcă erau vii!
Aveam multe jucării, care de care mai sofisticate, interactive, moderne. Pe lângă ele, iepurașul părea neînsemnat dar parcă era o vrajă. Nicio jucărie nu m-a impresionat ca el. În scurt timp a devenit jucăria mea preferată. Îl luam peste tot cu mine și nu puteam concepe să dorm fără el.
Am hotărât că este un iepuraș fetiță și am numit-o Iepurica. Îi ziceam Iepu.
Am petrecut 5 ani frumoși împreună. În tot acest timp, Iepu a fost cea mai bună prietenă a mea. Se ponosise, culorile îi păliseră, încheieturile i se lăsaseră, dar nu avea nicio importanță. Pentru mine era cea mai frumoasă! Mai mult decât o jucărie. Parcă era adevărată!
Într-o vară, am luat-o pe Iepu cu mine la mare. Mă însoțea peste tot: la plajă, la plimbare, la restaurant.
Era o zi minunată, plină de lumină, soarele strălucea puternic ca o minge de foc pe cerul senin. Eram cu familia mea și cu Iepu, bineînțeles, pe plajă. Am făcut castele de nisip, ne-am plimbat, iar când intram în apă, ea mă aștepta pe pătură. Când să plecăm la hotel, mi-am dat seama că Iepu dispăruse. Am căutat-o vreme îndelungată, cu disperare. Nu am mai găsit-o! Nu s-a inventat cuvântul care să descrie disperarea mea. Am suferit mult de tot!
Ne-am întors acasă. Nimic nu mai era la fel!
Într-o dimineață, când m-am trezit, am privit pe fereastră. Casa noastră este situată în câmp. În fața casei era un iepuraș care mă privea. Nu era ceva ieșit din comun faptul că era un iepuraș în fața casei, deoarece așa cum am mai spus, locuim în câmp, dar iepurașul acesta avea ceva special. Nu era speriat și mă privea prietenos.
În acel moment mi-a venit în minte Iepu. M-am gândit că, dacă un copil ține la o jucărie vreme îndelungată, nu doar să se joace cu ea, ci fiindcă o iubește din tot sufletul, atunci devine adevărată.
Iepurașul s-a îndepărtat de casă, dar l-am revăzut de multe ori alergând pe câmp și, uneori, chiar în fața casei noastre. Îi las bunătăți iepurești prin preajmă: morcovi, varză, ridichi.
Eu chiar cred că dragostea mea pentru Iepu a fost ca o vrajă care a ajutat-o să devină un iepure adevărat. Ochii, mai ales ochii îmi spun asta. Sunt strălucitori ca ochișorii lui Iepu. S-a întors la mine!
Coco
Vlagali Răzvan
Școala Gimnazială Nr. 49 București
media 8,68
Povestea pe care urmează să v-o spun se întâmpla în toamna anului 1939, în timpul războiului. În ce țară eram și în ce zi mă aflam vă rog să nu mă întrebați, deoarece o vulpe nu poate să înțeleagă literele și cifrele dintr-un calendar așa cum mulți oameni nu înțeleg de ce alții aleg să aibă ca animal de companie o ființă desprinsă din sălbăticie.
Eram ținută în brațe de prietenul meu cel mai bun Răzvan. În acele clipe nu mi-am dat seama, dar plângea, iar lacrimile i se scurgeau pe blănița mea roșiatică. Mergeam cu mașina, ceva rar pentru familia mea. Mă gândeam că este un eveniment important și nobil, dar la scurt timp după ce băiatul a început să plângă, tatăl, care conducea mașina, a spus:
- Trebuie să o lăsăm, dragule, nu avem veniturile suficiente pentru mâncarea și tratamentul lui Coco. Mi-am auzit numele, așa că am început să ascult.
- Dar va muri, nu știe să vâneze și să supraviețuiască în sălbăticie! adăugă Răzvan, suspinând din ce în ce mai tare.
- Nu avem de ales! Îmi pare rău! spuse tatăl, cu tristețe în vocea-i tremurândă.
După mult timp de tăcere și tensiune am ieșit din mașină împreună cu prietenul meu. Strada
era acoperită de un strat de frunze de toate nuanțele care colorau drumul mărginit de pădurea deasă. Am intrat puțin în pădure unde am avut voie să mă joc și să alerg. Mă simțeam pierdută când am văzut nemărginirea aceea de frunze. Copacii erau atât de înalți, drepți ca niște coloane ce atingeau tăria aceea albastră de deasupra noastră. Sub ei, mă simțeam mică, mai mică decât eram de fapt. Răzvan m-a luat în brațe și mi-a spus:
- Îmi pare rău, Coco. Rezistă că mă voi întoarce. Mă voi întoarce cândva, adăugă cu voce stinsă.
Și a plecat. Priveam nedumerită cum mașina se depărta de pădure. I-am urmărit până când într-o curbă a drumului au dispărut. Mi-am aplecat capul și tot ceea ce am văzut erau frunzele strivite de pașii lui Răzvan. Am așteptat în acel loc zile bune, dar nu s-a mai întors.
Câteva anotimpuri au trecut de când mă părăsise Răzvan. În acel timp am învățat să
vânez și mi-am făcut prieteni noi. Mi-am exersat vederea în întuneric, mi-am format-o și m-a ajutat noua abilitate în sălbăticie. Am învățat singură care sunt scorburile sigure și care sunt cele ce nu-mi pot oferi adăpost. Când celelalte vulpi plecau la vânătoare prin ogrăzile oamenilor din apropierea pădurii, eu stăteam cuminte și așteptam să se ivească un șoricel de câmp rătăcit prin pădure sau preferam să mănânc din ciuperci. N-am vrut niciodată să vânez găinile și puii oamenilor, fiindcă îmi părea mai mult furt decât vănâtoare, iar Răzvan m-a învățat mereu că nu e bine să furi. Zilele au trecut, iar eu am învățat să mă descurc. Atunci când nu îmi era foame, mă plimbam prin pădure și, cu timpul, am învățat fiecare loc al ei. Ajunsese să-mi fie casă, să-mi fie acasă. Trunchiul unui stejar bătrân îmi era scorbură și mă adăposteam acolo atunci când ningea, când ploua și când pur și simplu dorul de vechea mea viață revenea. În multe clipe îmi era dor de căldura adevăratei mele case, de camera ticsită de cărți a lui Răzvan și de vocea mamei lui care mă chema la masă, comportându-se cu mine de parcă eram un copil și nu o vulpe. Renunțasem de mult la ideea că se va mai întoarce cineva după mine.
Ciudat mi s-a părut că într-o seară tot de toamnă, când soarele mai avea puțin și se pierdea după linia orizontului roșiatic, mi-am auzit numele.
- Coco! Coco!
Eram nedumerită. Nu știam exact din ce parte mi se aude numele. Glasul îmi era familiar și răsuna în toată pădurea. După un moment de liniște în care se auzea numai vântul tomnatic ce șuiera printre frunzele palide ale stejarilor, am auzit din nou strigătul acela, de data asta mai tare și parcă mai aproape:
- Coco!Coco!Coco! Vino! Mai ești aici? A trecut multă vreme, știu. Dar vino, ceva îmi spune că ești pe undeva. Coco! Vino, fetiță!
Am urmărit glasul care m-a dus la marginea pădurii. Era același loc unde am fost părăsită. Vocea se auzea din ce în ce mai aproape până când în fața mea l-am văzut pe Răzvan cu ochii plini de speranța regăsirii.
- Oooh, Coco! Ești chiar tu, fetiță! Blănița ta e la fel de moale!
Răzvan m-a luat în brațe și m-a mângâiat. Aproape că mă guduram ca Lulu, câinele vecilor lui.
Emoționat, stăpânul meu m-a privit și mi-a șoptit:
- Îmi pare rău, Coco, îmi pare rău că te-am părăsit atunci. Nu am vrut! Ți-am zis că mă voi întoarce după tine. Știi, războiul cred că a luat sfârșit. E pace și ne putem întoarce acasă.
Nu mai puteam de fericire. Ne-am îmbrățișat, mi-am pus lăbuța murdară pe fața lui și Răzvan mi-a zâmbit cald. Și-a dat seama că eram bucuroasă. Mi-a oferit o gustare cu susan, așa cum îmi plăcea mie, și am luat-o la pas spre mașină, lăsând în urmă pădurea și freamătul ei.
Mențiuni
Buzatu Amelia
Școala Gimnazială Hangu, Suceava
media 8,62
Puterea cuvântului
Nu în toate poveștile unde se vorbește despre univers apar planete sau navete spațiale, așa că va invit să pășiți alături de mine într-o altă lume, dintr-un alt univers, unde se afla un regat mare și bogat. Râurile erau de un albastru ca cerul în zilele senine de vară, răcoroase și tămăduitoare, dacă te scăldai în ele, orice boală ai fi avut, erai vindecat, dacă culegeai pietricelele pe care le atingea apa, a doua zi ele se transformau în perle strălucitoare. În ciuda faptului că bogăția se afla, în acel regat, la orice pas oamenii nu erau nici aroganți și nici lacomi, ci buni și ospitalieri, casele lor erau zugrăvite în culori vibrante, iar fericirea domnea pretutindeni. Pe orice străduță, oricât de lăuntrică ar fi fost, se auzeau doar cântece și voie bună. În mijlocul acelui ținut, pe un câmp de flori de diamant, care străluceau în lumina soarelui, se afla un palat magic și impunător.
Regatul era înconjurat de o pădure fabuloasă cu copaci falnici ce îl protejau ca o barieră magică de vremea neprietenoasă și creaturile ce pândeau din umbra Tărâmului Agoniei. Doar oamenii cu inimă bună puteau să traverseze sau să locuiască în pădurea fermecată, pentru că aceasta era învăluită în mister la fel ca și Tărâmul Agoniei, pentru că nimeni nu își amintea cum au apărut, ci doar câteva lucruri vagi, cum ar fi că, cei care au intrat în Tărâmul Agoniei nu s-au mai întors, iar dacă ajungeai la marginea pădurii puteai auzi țipete și vaiete îngrozitoare venind dinspre acel loc întunecat.
Dar să ne întoarcem la regatul nostru însorit! Acesta era condus de un rege și o regină, blânzi și buni, care își iubeau poporul, iar porțile palatului erau mereu deschise pentru o povață sau pentru orice problemă. Ei aveau șase fiice, una mai diferită decât cealaltă, fiecare având câte o trăsătură ce îi scotea în evidență inteligența și frumusețea. Cea mai mare dintre fete, Violeta, era delicată și sofisticată, știa să asculte și avea mereu o vorbă bună pentru oricine avea nevoie. Cea de-a doua, Gerbera, era o dură, avea potențial de lider și știa să se facă ascultată. Următoarea era Amaryllis, o petrecăreață, mereu pe val și prima când era de organizat un bal, o petrecere sau orice trebuia sărbătorit. A patra se numea Magnolia și era opusul lui Amaryllis - o fire retrasă, ce adora să citească, iar dacă aveai nevoie de o informație, ea era cea care te putea ajuta. Cea de a cincea, era Narcisa, aceasta iubea animalele și munca, indiferent cât de grea era, de aceea pe ea o găseai prin grajdurile regale, în cabinetul veterinarului sau pe câmp, la diferite munci. Ultima, Ghiocica, era cea mai deosebită, o scumpete de fată, iubea să facă orice și mereu sărea să îi ajute pe alții.
Din păcate, fericirea acestui regat nu a durat mult și când nimeni nu se aștepta, nenorocirea s-a abătut asupra lui. Într-o seară oamenii au observat că luna în timp ce își făcea loc pe cer, cu cât era mai vizibilă, împrăștia o lumină stranie asupra regatului, de un mov sinistru, Atunci, bariera care îi proteja căzu și, din întuneric, creaturi înfricoșătoare ieșiră la iveală. Speriați, locuitorii s-au ascuns în casele lor, însă creaturilor nu le-a păsat de aceștia, îndreptându-se direct spre palat, conduși fiind de un monstru - o pisică gigantică cu trei capete.
Fiecare cap avea un nume și nu semăna unul cu celălalt, primul cap părea cel mai vârstnic, se numea Dark și avea puterea de a fura culorile lumii. Cel mijlociu era Fanto, care printr-un singur mieunat storcea viața din orice ființă, iar cel mai mic se numea Shadow, acesta în ce direcție privea împrăștia doar disperare și întuneric. Ajungând la palat, monstrul se adresă regelui și reginei:
- Protecția pe care pădurea v-a oferit-o a dispărut, iar răzbunarea noastră se va înfăptui, este timpul să plătiți pentru greșelile voastre.
- Ne iartă, te rugăm, dar nu știm cu ce v-am greșit, nu ne cunoaștem, iar lumile noastre nu s-au amestecat niciodată, răspunse regele.
- Ce nerușinare! Veți plăti pentru minciunile voastre!, urlă creatura, iar cu o simplă privire Dark a făcut să dispară frumoasele culori ale regatului. Dacă nu vreți să continuăm, ar fi bine să acceptați cerințele noastre și anume să ne lăsați să luăm cu noi trei dintre fiicele voastre. Promitem că doar așa vă vom lăsa regatul în pace și ne vom întoarce pe tărâmul nostru.
Auzind aceste vorbe, regele și regina nu au vrut să accepte, însă fetele le-au spus să se gândească la locuitorii regatului, încă un atac ar putea fi devastator. Așa că, fără să mai zăbovească, cele șase prințese s-au arătat în fața monstrului. Dark a ales-o pe Violeta, Fanto pe Amaryllis și Shadow pe Ghiocica, apoi au părăsit regatul, lăsând în urma lor doar întristare. Când soarele a apărut pe cer, nimic nu mai era la fel: florile erau uscate, copacii vestejiți, apa nu mai strălucea, aurul și perlele dispăruseră, la fel și puterea de a vindeca a acesteia, iar, când noaptea sosi, luna avea aceiași culoare stranie.
Tristețea cea mai mare era provocată de pierderea celor trei fete, nimeni nu știa dacă ele erau bine, iar vitejii care încercau să le salveze nu se mai întorceau. Neînțelegerile între oameni începuseră să apară, până și surorile rămase la palat se certau între ele. Singura care își mai păstrase speranța era Magnolia, care căuta cu încăpățânare, în toate cărțile din bibliotecă, informații despre Tărâmul Agoniei, însă nu reușea să găsească nimic.
Într-o zi, pe când citea în bibliotecă, a auzit un zgomot și imediat a observat un mic șoricel ce se chinuia să împingă o carte. Uimită, scăpă un țipăt, dar șoricelul sări pe carte și spuse:
-Te rog, nu mă răni, cred că pot să te ajut să îți salvezi surorile și regatul.
-Cum crezi că mă poți ajuta, când cei mai mari viteji ai regatului au eșuat?
-Da, dar eu știu un secret, zâmbi șoricelul! Te rog, deschide cartea asta și citește.
Magnolia, luă cartea și începu să citească o poveste despre un regat magnific care era condus de trei magi puternici, blânzi și buni, o fată și doi băieți. Totul era minunat, dar, din păcate unul dintre magi începuse să creadă că ceilalți doi complotează împotriva lui și, orbit de o gelozie fără rost, apelează la forțe întunecate și îi atacă, doar că, spre indignarea Magnoliei povestea se termină, pentru că cineva a rupt foaia de la final. Fata se uită la șoricel și îi spuse, supărată:
-Asta nu mă ajută cu nimic, e doar un basm fără sfârșit. Cum poate cineva să rupă foile din cărți?
-Da, e tare trist când unii copii nu au grijă de cărți, dar vezi, eu știu finalul! Magul cel întunecat o atacă pe fată, dar celălalt mag reușește să o salveze, închizându-l pe acesta într-o buclă întunecată și apoi dispare. Însă nu a fost de ajuns pentru a-l opri pe magul întunecat, acesta datorită răutății se transformase într-o creatura cu trei capete și aproape reușea sa spargă bucla, dar fata renunță la puterile ei devenind un simplu om și creă o barieră în jurul regatului. Dacă vei căuta în cea mai întunecată criptă a palatului vei găsi o cutiuță care te va ajuta. Acum du-te și cheamă-ți surorile și căutați cutiuța, spuse Șoricelul si se făcu nevăzut.
Magnolia fugi într-un suflet la surorile ei și le povesti întâmplarea cu șoricelul. Chiar dacă la început erau sceptice s-au hotărât să caute cutia. Așa că, înarmate cu torțe, au coborât în criptă, descoperind în cel mai întunecos loc o cutiuță mică. Cu teamă Magnolia a deschis cutia și din ea a ieșit o flacără albastră, firavă, care grăi cu glasul aproape stins: ”Nu credeam că mă v-a mai găsi cineva!, știu ce căutați și am să vă ajut, dar trebuie să știți că doar dacă veți fi unite o să reușiți. Eu sunt Cuvântul Magic și acum stau în fața voastră sub forma ”AMINTIRII”. Atât timp cât purtați amintiri frumoase în suflet, nimeni nu vă poate răpi nimic. Așa că mergeți printre oameni și amintiți-le ce au pierdut”, iar cutia se închise.
Fetele au luat cutia și s-au hotărât să facă cum li s-a spus, au mers și au început să vorbească cu părinții și cu alți oameni, despre clipele frumoase petrecute împreună. În timp ce locuitorii regatului își depănau amintirile, culorile acestuia începuseră să reapară, făcând ca totul să fie iarăși strălucitor și frumos. Bucuroase de reușita lor, prințesele și-au continuat drumul către Tărâmul Agoniei. Ajunse la marginea acestuia, înainte de a intra în întunericul absolut, fetele au deschis cutia, iar flacăra era acum mai puternică și le zise:
- Puterea mea a mai crescut, însă tot sunt slăbit, acum mă înfățișez în fața voastră sub forma ”SPERANȚEI”, nu renunțați să credeți una în alta și nu vă pierdeți speranța, pentru că doar astfel veți reuși ce v-ați propus! și cutia se închise.
Fetele, s-au prins de mâini și au intrat în întuneric, dar acesta fiind atât de dens aproape că le sufoca, însa Magnolia, aducându-și aminte de vorbele Cuvântului Magic, în sufletul ei se reaprinse speranța, iar cutiuța începu să strălucească, împrăștiind o lumină atât de plăcută, încât întunericul a dispărut. Acum vedeau unde se aflau, în jurul lor era un peisaj dezolant, copaci uscați și tot felul de creaturi împietrite. Magnolia deschise din nou cutia, iar flacăra Cuvântului Magic apăru în fața lor și mai puternică:
- Nu vă temeți! Toate aceste creaturi sunt oamenii care au dispărut din regatul vostru, care trăind atâta timp în întuneric, au împietrit. Pentru a-i salva pe ei și pe surorile voastre trebuie să continuați. Acum eu mă înfățișez în fața voastră, sub forma ”CURAJULUI” și vă spun să urmați calea până la grotă pentru că tot ce aveți nevoie se află în voi.
Ajunse la grotă, au văzut creatura ascunsă în întunericul peșterii. Un mieunat cumplit a străbătut întunericul, ce pentru oricine altcineva ar fi fost mortal, dar fetele, înarmate cu amintiri dragi, cu speranță și curaj, au creat un scut care a respins atacul. Creatura a încremenit și, pentru prima dată, după multă vreme, a simțit frica. Atunci, Magnolia deschise din nou cutia și flacăra, Cuvântul Magic, lumina cu putere. Însă acesta nu se mai adresa fetelor, ci creaturii:
- Nu ne-am văzut demult, prieten drag, mă înfățișez acum sub forma ”PRIETENIEI”., prietenie pe care tu ai trădat-o când te-ai lăsat cuprins de invidie și răutate. Îți aduci aminte de cei pe care i-ai rănit? și cu o licărire aduse lângă fete pe șoricel si pe regină. Ei sunt cei care, pentru a proteja ceea ce iubeau, au renunțat la amintiri, la dorințele lor și la nemurire. Îți aduci aminte ce fericiți erați toți trei când lucrați împreună pentru bunăstarea regatului? Acum eu vă dăruiesc amintirile înapoi, închise chiar de tine în această cutie.
Fetele, privind această scenă, au realizat că povestea din carte era adevărată, magul care dispăruse se transformase în șoarece și de aceea nu știa nimeni de el, iar regina devenise muritoare și fără amintiri și se căsătorise cu tatăl prințeselor. Înmărmuriți de cele petrecute, nimeni nu scotea nici un cuvânt, mai ales bestia care nu ridica ochii din pământ. În acel moment Cuvântul Magic continuă:
- Simt în sufletele voastre iertare și un dor după clipele pierdute, așa că vă spun că eu sunt ”IERTAREA”, și împreună cu AMINTIRILE DRAGI, SPERANȚA, CURAJUL și PRIETENIA, vă eliberez din acest coșmar. Flacăra albastră, începu să lucească cu putere până ce explodă. Speriați, toți au închis ochii și când i-au deschis, peștera dispăruse, la fel și Cuvântul Magic, iar în fața lor se afla un tânăr necunoscut și fetele răpite, copacii înverziră, iar creaturile împietrite erau iarăși oameni, inclusiv șoricelul. Cele șase surori s-au îmbrățișat, împreună cu mama lor, iar tânărul le spuse că nu crede că va putea fi iertat pentru tot ce a făcut, însă toți ceilalți într-un glas i-au răspuns că de acum contează doar prezentul.
Așa că au plecat cu toții înapoi spre casele lor. Ce fericire a fost în aceea zi în regat! Cu toate că magia dispăruse, toți au învățat să prețuiască cuvântul scris în cărți, încrederea, speranța, curajul, prietenia, iertarea, iubirea și familia și să lupte pentru a le proteja.
Și acum, eu, Cuvântul Magic, vă spun să nu uitați să fiți buni și vă rog citiți, citiți, citiți! Pe Magnolia, asta a ajutat-o să își recupereze familia și să salveze regatul!
Ioan Daria Alexandra
Școala Gimnazială Nr. 279 București
media 8,62
Tor, un extraterestru de nădejde
Cine ar fi crezut că în acea frumoasă zi de vară, Adina va încerca din răsputeri să se întoarcă în bucătăria bunicii pe care deseori o ocolea de teamă să nu fie pusă la treabă?
În conacul de vară al familiei Rizea, Adina, o fetiță în vârstă de 10 ani, cu ochi albaștri și senini ca cerul, cu părul bălai ca aurul și cu un zâmbet plin de lumină și curiozitate, zi de zi își umplea timpul liber, fie stând în biblioteca bunicului, cufundată în fotoliul lui de piele neagră asemeni unui jilț, răsfoind cărțile lui Jules Verne, fie necăjind-o pe biata bunica cu dorințe culinare care mai de care mai exagerate.
La picioarele ei, motanul Mieunel torcea și astăzi ca și în celelalte zile, mângâiat de razele soarelui ce pătrundeau stofa subțiată de vreme a draperiilor.
-Adina, se auzi vocea bunicii, ai terminat lecțiile? Mama va verifica rezolvarea problemelor imediat ce va sosi!
Fetița continuă să răsfoiască nepăsătoare paginile volumului „Căpitan la 15 ani”.
- Adina, mă auzi ? reveni insistentă vocea bunicii.
- Ahhh, aproape-s gata, răspunse leneșă fetița.
Deodată, o bătaie puternică se auzi în spatele raftului cu cărți. Adina, curajoasă de fel, inspectă cu atenție zona, însă nu văzu decât sutele de cărți, frumos legate ce străjuiau ca niște soldați îmbrăcați în uniformă de catifea roșie cu bumbi de aur. Se întinse pe vârfuri și își croi drum printre armata de soldăței. Volumele îi făceau loc și dintr-o dată, Adina fu înghițită de lemnul gros al bibliotecii.
-Ajutor, ajutor! se auzea glasul Adinei.
Când deschise ochii, încurajată de mâna care parcă o trăgea în sus, văzu cerul negru și înstelat și pământul gri. Adina plutea! Aceasta își dădu seama că se afla pe lună! Dar cum era posibil? Se uită în jur și tresări când văzu în fața ochilor un...EXTRATERESTRU! Însă, în loc să o atace, acesta luă o funie și o țintui pe Adina locului, scăpând-o de gravitație.
- În spațiu îți trebuie un costum special dacă ești om!
- Huh! Adina nu înțelegea ce i se întâmplă.
- Bună, mă numesc Tor Extraterestrul, dar îmi poți spune doar Tor!
- Uh...bună, pe mine mă cheamă uh...Ad...Adina! Da, Adina! Încântată de cunoștință!
- Ai uitat cum te cheamă? o întrebă omulețul spân și verde.
- Păi, se pare că da...
- Da?
- Deoarece nu ar trebui să fiu aici! Ar trebui să fiu acasă.
- Din câte știu eu, ești un om pentru că arăți ca unul, iar oamenii locuiesc pe Pământ, nu?
- Da, corect! Acum suntem pe...?!
- Pe lună!
- Uh, eu trebuie să ajung înapoi pe Terra! Acolo mă așteaptă clătitele dulci și parfumate ale bunicii...și tema la matematică!
- Păi, hai! Unde îți e racheta?
- Nu am o rachetă, răspunse Adina posomorâtă și fără urmă de speranță de această dată.
- Atunci cum ai ajuns aici? întrebă năuc omulețul verde.
- Nu știu, eram în biblioteca bunicilor citind cărți, când deodată am fost înghițită de către raftul cu volume!
Prietenos, Tor îi întinse mâna:
- Nicio grijă, am o navetă spațială. Te pot duce eu acasă! Fetiței îî curgeau lacrimi mari și fierbinți de neîncredere și de dor ...dor de bunica. Dor de supa cu găluște a bunicii pe care o refuzase cu atâta înverșunare la prânz, dor de rugămințile bunicii, dor chiar și de problemele la matematică! Oare când va ajunge din nou în bucătăria caldă și plină de arome a dragii bunici?
- Adina, Adina! Acum sosește mama!
- Buni, draga mea buni, o îmbrățișă strâns fetița pe bătrâna mirată de așa primire.
- Vai, Adina, iar ai adormit cu cartea în mână...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu