Premiul I
Guedenon Nira
Colegiul Național Pedagogic ,,D. P. Perpessicius” Brăila
media 9,60
Cum a devenit vulpea roşcată
A fost odată demult, tare demult, atât de demult încât nu exista nici ţipenie de om pe Pământ, iar animalele vorbeau cu grai omenesc. De unde au învăţat să vorbească aşa nu ştie nimeni.
În vremea aceea, vulpea era aleasa animalelor. Mai mult. Era regina animalelor. De ce?
Ştim că vulpea are blana roşcată, dar pe vremea aceea ea avea blana de culoare violet şi toate animalele erau îndrăgostite de această culoare. Da, aţi citit bine: ,,Vi-o-let”
Se înţelege de la sine că toate animalele o linguşeau de dimineaţă până seara pentru blana ei ca ametistul.
‒ Ce blană minunată aveţi, Majestate!, o tot lăuda mieros bursucul Peter..
‒ Blana dumneavoastră este excepţională, cu adevărat. Cu ce o îngrijiţi?, îndrăzni să o întrebe doamna iepure, Isabel.
Şi tot aşa...
Într-o zi, ce-i veni cumetrei vulpe în gând? ,,Hmm!.. Ce-ar fi să mă plimb puţin prin pădure?
Să-mi cunosc mai bine regatul meu. Să descopăr specii noi de flori. Nu e o idee rea.”
Zis şi făcut. A pornit vulpea prin pădure admirând şi cugetând. Mergând şi mergând, ajunse într-un luminiş necunoscut. A rămas înmărmurită deoarece până atunci, văzuse cele mai frumoase flori din câte a putut vedea, dar ce flori a văzut în acea poiană i-a luat graiul.
Vulpea admira violetele. Pe atunci, aceste flori erau roşcate. Cred că vă daţi seama ce s-a întâmplat după aceea.
Vulpea, după ce şi-a ieşit din uimire, îşi dori pe loc să aibă culoarea frumoaselor violetele.
,,Ce păcat că nu sunt ochi primprejur ca să vadă această minunăţie. De urechi care să audă nici nu mai spun”, îşi spunea vulpea în sinea ei.
Din senin, un bubuit puternic, ca o magie, le-a îndemnat pe violete să fure culoarea vulpii care se tăvălea peste florile roşcate şi se simţeau strivite.
În acel moment, cumătra a devenit roşcată şi violetele şi-au schimbat culoarea în violet.
Vulpea nu-şi mai încăpea în piele de bucurie. Ţopăia prin iarbă, se căţăra în copaci, fugea de colo-colo până când, istovită, s-a aşezat pe un un bolovan. S-a odihnit ce s-a odihnit şi a plecat spre vizuina ei. Nu a durat mult timp şi a ajuns acasă.
Animalele nici nu o mai băgau în seamă.
‒ Dar ce se întâmplă aici? Nu o mai recunoaşteţi pe regina voastră?, întrebă vulpea autoritară.
‒ Cuuum? Tu eşti Majestate? Nu te recunoaştem. Regina noastră avea blana violet, săriră toate animalele cu gura pe ea.
Şi l-au pus rege pe leu, că tot era acolo şi privea animalele de sus, ca un adevărat rege.
,,Off! Se pare că m-au pus regină doar pentru blana mea. Lasă, acum măcar pot să-mi fac siesta în linişte”, se încuraja ea lingându-şi blana roşcată.
Şi-am încălecat pe o vulpe
Şi-am spus vrute şi nevrute.
Şi-am încălecat pe o cucuvea
Şi v-am spus copii povestea mea.
Dima Sofia Elena
Şcoala Gimnazială ,,Ion Creangă" Brăila
media 9,18
Insula Poveştilor
Ador glasul duios şi cald al bunicii mele, acel glas care mă alintă, care mă dezmiardă, dar şi care îmi spune poveşti de muuultă vreme, de vreo zece ani. Ea m-a împrietenit cu zâne şi feciori de crai, cu zmei şi alte animale fantastice. Cât de bine şi drag îmi este cu dânsa!
În ultima vacanţă mi-a spus legenda lui Sofeex. Cum, nu ştiţi cine este? E renumitul erou de al cărui nume se leagă Insula Poveştilor. Da, poveştile au şi ele o insulă a lor. Sofeex avea o armă secretă: un cârlig foarte mare şi greu, pe care doar el îl putea folosi. Acel cârlig avea, evident, puteri magice şi îl putea transforma în ce animal dorea el să fie. Aşa era cunoscut în tot locul. Dar, pentru că a vrut mai multă faimă, într-o zi a furat inima Insulei Poveştilor. Această inimă era, de fapt, o piatră verde ca smaraldul, sclipitoare, cu o spirală în mijloc, care te fermeca atunci când o priveai. Păi, nu eşti fermecat pe loc atunci când începe o poveste? Vezi, de aici se trage.....
După ce a furat piatra din locul ei secret, Insula Poveştilor a dispărut cu totul! În locul ei a apărut o lume de coşmar, cu poveşti îngrozitoare, unde binele pierdea mereu şi totul era înfricoşător. Cine să mai citească astfel de poveşti? Cine să le mai asculte?
Când şi-a dat seama de răul făcut, Sofeex a încercat să înfrunte monstrul care stăpânea această nouă insulă şi să pună piatra la locul ei. Dar fără niciun rezultat, ba chiar mai mult: monstrul devenea tot mai puternic, iar eroul nostru era cât pe ce să-şi distrugă cârligul magic în luptă. Şi, fără cărlig, nu ar fi câştigat niciodată în faţa monstrului coşmarurilor...De supărare, Sofeex a aruncat piatra preţioasă în apele mărilor, aceastea scufundându-se, fără urmă, în adâncuri.
După ce mi-a povestit bunica şi finalul, am rămas pe gânduri multă vreme. Până la vacanţa mare, doar sclipitoarea piatră magică îmi venea în minte. Ce păcat!
Ei, vară, timp frumos, vacanţă! Am plecat la marea cea mare cu familia. Cât am aşteptat să revăd valurile ei unduioase, zarea albastră presărată cu pescăruşi, siluete albe de vapoare ce plutesc în larg...Era o vreme perfectă pentru vacanţă, pentru lectură, pentru aventuri. Da, aveam cu mine cartea preferată, prietenă nedespărţită, dar şi un lănţisor mic, delicat, dat de bunica în serile acelea cu poveşti. Talismanul meu.
Într-una din zile, am înotat mai departe decât îmi era permis. M-am scufundat un pic. Mi-a plăcut. Apoi, încă puţin. Ce-ar fi să găsesc piatra magică? Am zărit o scoică ce mi-a atras atenţia: era foarte mare. Eu ştiam că în astfel de scoici poţi găsi perle. M –am străduit să o prind şi, după efortul de a o desface, surpriză: înăuntru era chiar piatra din povestea lui Sofeex! Era chiar piatra pe care o căutam eu! Eram foarte fericită, aşa că am băgat-o repede pe lanţul meu de la bunica. M –am întors la mal, fără să dau nimic de bănuit.
A doua zi, când am mers pe plajă, am zărit o barcă la mal, într-un loc mai retras. Parcă era lăsată acolo intenţionat pentru mine. Am luat-o şi am plecat în căutarea lui Sofeex, fără să mă mai gândesc la nimic. Dacă am găsit piatra, trebuia sa fie şi el pe undeva, nu? După câteva ore de navigat, în barcă a apărut, de nicăieri, Ruby, pisica mea dragă. Alt semn că tărâmul Insulei Poveştilor era pe undeva, poate pe aproape. Am prins mai mult curaj!
M-am pomenit a treia zi în faţa unei insule micuţe şi pustii, pe care erau nişte corali umblători foarte frumoşi, nişte pietre cu forme ciudate, nisip foarte fin şi câteva alge rătăcite. După câteva clipe, a apărut o creatură ciudată: era Sofeex, eroul meu. M –am speriat la început şi voiam să fug, dar am îndrăznit să întreb:
-Tu chiar eşti Sofeex?
-Da, chiar eu sunt. Tu cine eşti şi de unde îmi ştii numele?
-Eu sunt Sofi. Te căutam pentru o misiune nouă, eroule!
-Serios? Ce fel de misiune? întreabă el, nerăbdător.
-Trebuie să salvăm Insula Poveştilor! O facem pentru toţi copiii, gândeşte-te!
-Off, nu mai am nici inima fermecată, nici atâta curaj. Cum să fac asta? Nu poooot...totul e pierdut!
-Ba nu, nu e totul pierdut! Am găsit chiar eu piatra! Priveşte! Acum eşti de acord? Încercăm împreună?
-Ah, cât vreau să fac lucrurile să fie aşa cum au fost, iar copiii să se bucure de poveşti frumoase! Bine, de acord! Dar hai să pornim la drum!
După ce am navigat alte trei zile pline de peripeţii, care de care mai nostime, am ajuns în locul mult căutat: teritoriul Insulei Poveştilor. Acum, acolo stăpânea Buhu, monstrul insulei de coşmar. Cum să trecem de el?
Eroul meu, Sofeex, s-a luptat din răsputeri: trei zile şi trei nopţi a durat bătălia. La un moment dat, am observat că Buhu se topeşte când e atins de apă. Grozav! Pisica şi cu mine am cărat apă în scoicile de la mal şi am udat monstrul până ce a rămas doar o aripă zdrenţuită din el...Chiar şi aşa, monstrul încă avea puteri, deşi era atât de slăbit.
- Sofeex, ştiu cum putem înfrunta monstrul: înotăm şi el se va pierde în apele mării!
- Atunci pregăteşte-te de bălăceală, fetiţo! Avem ceva de înotat!
Uraaaaa! Buhu a dispărut! Într-un final, am ajuns iar pe Insula Poveştilor, sleiţi de puteri. După ce ne-am tras puţin sufletul, am început să caut cu disperare spirala în care trebuia să pun piatra fermecată: inima insulei. Între timp, Sofeex şi pisicuţa mea încercau să-i distragă atenţia lui Buhu care, văzându-se neputincios, scuipa flăcări din apă. Atunci mi-am dat seama că vrea să ne spună ceva: acest monstru era, de fapt, Scriitorul de Poveşti de pe Insula Poveştilor! Fusese transformat atunci când i s-a smuls inima din piept. Avea o spirală chiar în dreptul inimii. Acolo trebuia să ajung eu, să pun piatra la loc!
Le- am spus amicilor mei să se oprească, iar eu m –am dus cu piatra în mână către monstru. Când a văzut piatra, şi-a dat seama că nu vrem să-i facem rău şi m-a lăsat să mă apropii , să-i pun inima la loc. Îndată s-a transformat într-un om bun şi frumos, acela pe care îl ştia toată lumea că scrie poveşti pentru copii. Drept răsplată, ne-a dăruit o carte cu poveşti fermecate, carte ce avea file din frunze uriaşe, iar coperţile erau din scoarţă de copac; când începeai să citeşti din ea, poveştile prindeau viaţă!
Şi, uite aşa, eu şi viteazul Sofeex am salvat poveştile de adormit copiii. Abia aştept să ajung la bunica, să –i povestesc....povestea mea cu eroul neînfricat şi Insula Poveştilor!
Dar ce-i aici, pe biroul meu? Un cârlig? O fi magic? Pisica era pisică, sau transformarea lui Sofeex în draga şi nedespărţita mea prietenă? Oooooo, iar plec într-o aventură.......
Premiul II
Arhip Lina
IPLT „Alexandru Ioan Cuza” Chișinău, Republica Moldova
media 9,13
Salvarea Galacteei
Luna și Galax așteptau nerăbdători la poarta universului. Unde era Universia? Prepara un praf de galaxie pe care trebuia să-l presare prin toată Galacteea. Scopul ei era să-i ajute pe cei cu necazuri din galaxiile vecine. Prietenii ei, Luna și Galax, plănuiau să o ajute ca să facă lucruri mărețe.
Au pornit la drum cu mașinăria lor Călători Galaxi din Calea Lactee spre Marele Nor al lui Magellan. Aici războiul nemilos secera vieți și împrăștia praf, durere, lacrimi și suferințe. Priveliștea sumbră i-a întristat nespus pe cei trei pieteni. Ei au notat locul cu pricina cu o cruciuliță roșie pe touch screen-ul mașinăriei lor.
Următoarea destinație a fost Galaxia Triunghiului. Aici imaginea vieții era complet opusă celei de mai sus. Frumusețea peisajului te orbea cu viața și culoarea ei: fluturi, flori, soare și un un cer uluitor de senin. Paradoxal, dar nimeni din localnici nu observa frumosul vieții. Ba dimpotrivă, toți păreau mâhniți şi absenţi. Aici toată lumea, de la mic la mare, era absorbită de gadgeturi: telefon, televizor, tabletă. Era destul de trist la ei, pentru că toți stăteau în casă şi petreceau timpul singuri. Familiile nu mai ieșeau împreună, prietenii nu mai comunicau. Nimeni nu era fericit. Nimic nu-i mai bucura. Toți sufereau de o plictiseală cumplită. Eroii, dezamăgiți au bifat și acest loc cu o cruciuliță roșie.
Iluminatorul hărții digitale indică următoarea locație pe care trebuiau să o viziteze. Era Galaxia Sculptorul. Parcurile aici erau pline de familii fericite cu copii jucăuși, cu bunei fericiți și un soare mărinimos pe cer. Când vedeau astfel de peisaje, cei trei prieteni schițau un zâmbet larg până la urechi.
Harta digitală a mașinăriei lor inteligente a indicat că următoarea locație era Galaxia Pitica. Ochii celor trei prieteni s-au întristat enorm când au ajuns aici. Nu mai plouase de ani de zile și era o secetă cumplită, însoțită de boli și durere. Peisajul era unul destul de apăsător. Copii schilodiți de foame, părinți deznădăjduiți și îndurerați, care nu mai puteau face față greutăților nemiloase. Bătrâni muribunzi. Natura suferea și ea enorm; nu mai avea culore şi nici suflu. Nu se auzeau păsări și nu se mai vedeau animale. Era o realitate ireală; atât de jalnică și tristă. Încă o cruciuliță roșie mai apăruse pe ecranul mașinăriei inteligente, CălătoriGalaxi.
La sfârșitul acelei călătorii, Universia, Luna și Galax au înțeles că aveau o misiune foarte importantă de îndeplinit; mult mai complicată decât ei și-au închipuit. Sarcina lor era să aducă zâmbetul, bunăstarea, pacea și fericirea în fiecare colțișor al planetei lor, Galacteea. Urmau să se întoarcă în Calea Lactee, să ia praful magic și să îmbunătățească situația în galaxiile vecine. Era nevoie de brațe de muncă și suflete dornice să întindă o mână de ajutor. Spre marea lor bucurie, le-au venit în ajutor copiii. De data asta ei au folosit un transport mai încăpător și mult mai dotat, și anume aviagalax, Călători Minunați.
Toți au îmbarcat în grabă și au pornit la drum. Când au ajuns la Marele Nor al lui Magellan, s-au apucat imediat de treabă. Au folosit praful alb pentru a împrăștia norii negri de fum și a opri urletul fioros al armelor. De odată s-a făcut liniște, apoi puțin câte puțin s-au auzit vocile pașnice ale oamenilor care erau nerăbdători să înceapă o viață nouă – una în înțelegere și pace.
Bucroși că aici au rezolvat situația, cu ajutorul hărții inteligente, copiii s-au îndreptat spre Galaxia Triunghiului. Aici au folosit praful galben, care a oprit funcționarea tuturor gadgeturilor. Lumea a început să se grăbească afară, erau flămânzi de lectură, comunicare și plimbări. Acum ei vedeau frumosul vieții. Aveau o viață nouă – una plină de interes, armonie, și fericire.
Harta inteligentă i-a ajutat să ocolească cu atenție Galaxia Sculptorul unde totul era pașnic și frumos și iată că au poposit la Galaxia Pitica. Aici le-a fost de folos praful albastru care imediat a adus o ploaie abundentă și generoasă ce a cuprins întreg teritoriul. A urmat apoi un curcubeu mare care a atins fiecare inimioară, ochișor și năsuc, pictând în culorile cele mai vii Galaxia Pitica. Localnicii au pornit sârguincioși la treabă, căci câmpurile erau doldoră de roadă. Oamenii savurau neîncetat o altă viață – una de recunoștință și belșug.
Universia, Luna și Galax le-au mulțumit copiilor și au răsuflat cu ușurință. Misiunea era îndeplinită cu success. Totuși, nu aveau timp de odihnă. Urma explorarea altor galaxii și desigur, o altă aventură împreună cu mașinăria lor inteligentă CălătoriGalax.
Bădica Bogdan
Școala Gimnazială „Vasile Alecsandri” Brăila
media 9,02
Marc și Max
Februarie era pe sfârșite.Primăvara încerca timid să își facă simțită prezența,însă zăpada părea că nu este încă pregătită să plece.
Într-o dimineață geroasă de marți,în drumul său spre școală,Marc a simțit că sub ghetuța lui rece se ascunde o mică viețuitoare. A fost atât de speriat!Putea să o strivească dacă făcea un pas în plus.Temător,și-a retras piciorul și s-a aplecat cu grijă să vadă cine se ascundea sub plapuma groasă de zăpadă.Nu mică i-a fost mirarea când a văzut că un gândăcel speriat îi căuta privirea rugându-l parcă să nu-l strivească.
A aruncat mănușa și l-a luat în mâna sa caldă,simțind cum îi bate inimioara.Brusc,și-a amintit din cărțile lui preferate că toate viețuitoarele pot să vorbească dacă știi cum să te adresezi.Cu glas ferm i-a spus:
-Gândăcelule,nu te teme! Nu îți voi face rău,vreau să fim prieteni.
Marc a fost fericit când a primit răspunsul pe care îl aștepta:
-Îți mulțumesc că nu m-ai strivit cu ghetuța ta. Mi-a fost atât de teamă...
- De ce aș face asta?
- Pentru că voi,oamenii,treceți grăbiți pe alei,fără a vă gândi că și noi,micile viețuitoare ne aflăm în aceleași locuri ca și voi.
- Iartă-mă!Și eu am făcut la fel până acum,dar promit că voi fi mai atent.Spune-mi,ai un nume?
- Nu...nimeni nu m-a strigat vreodată pe nume.
- Bine!Atunci îți voi da eu unul. Pot să-ți spun Max?
Până să primească un răspuns,Marc se gândea că tocmai spusese o prostie.Numai lui putea să-i treacă prin cap să numească o viețuitoare atât de mică...Max!Vrând să repare greșeala,l-a mângâiat pe aripa sa plăpândă și i-a spus cu blândețe:
-Mai bine să-ți găsim împreună un nume!
-Nu!Îmi place numele ales de tine.De acum mă voi numi Max.
-Dar ...tu ești atât de micuț! Max este un nume ce ar trebui să îl poarte animalele și viețuitoarele mari.
-Știi ceva?Îmi place acest nume și nu îl vom schimba.De azi mă voi numi Max și voi avea grijă ca numele meu să fie cunoscut de către toată lumea! De viețuitoarele din jurul meu,mai mici sau mai mari,dar și de oamenii ce mereu trec grăbiți pe lângă mine fără a-mi acorda importanță pentru că sunt infim.De azi,pentru toți voi fi gândăcelul MAX!
Marc s-a simțit fericit că numele ales de el a fost unul pe placul micuțului său prieten. Și-a aluat angajamentul de a le spune colegilor de la școală că la câteva străzi de școala lor trăiește noul său prieten,Max și să îi roage să fie atenți ca nu cumva să-l strivească sub mersul lor grăbit. Și-a luat la revedere de la gândăcel,spunându-i că îl va vizita și mâine când va merge spre școală.
Ziua a trecut cu repeziciune,Marc fiind ocupat cu temele,însă un gând nu-i dădea deloc pace. Se gândea la Max. Voia să știe că îi este bine.Ah! De ar fi putut să-i lase un telefon,acum l-ar fi putut suna! Deodată,însă și-a amintit că a citit într-o carte că puterea gândului poate ajuta copiii cuminți să comunice cu cei aflați departe.S-a gândit intens la Max,ba chiar a putut să și-l imagineze cum se pregătea și el la rândul lui de somn în pătuțul minuscul de sub zăpadă.
Brusc,a simțit o stare de liniște și atunci a înțeles că micuțul său prieten este bine și abia aștepta să-l întâlnească la prima oră a zilei următoare.Visele l-au furat pe Marc în magia lor,iar glasul dulce al mamei l-a trezit,anunțându-l că este vremea să se trezească pentru a merge la școală.A sărit din pat fără rugămințile repetate ale mamei,știind că Max îl așteaptă. A luat pe fugă micul dejun,în tot acest timp gândindu-se dacă și Max și-a servit cerealele preferate.
În sfârșit putea pleca spre școală!A mers cu pași grăbiți,știind că se va putea întâlni cu noul său prieten.Ajuns la locul unde îl lăsase cu o zi în urmă,Marc s-a întristat.Nici urmă de Max!Unde să fie oare?Vai! Dacă vreo ghetuță grăbită să ajungă la școală l-a strivit?Plin de tristețe,s-a uitat în stânga și în dreapta,sperând să-l zărească.
Deodată,în agitația dimineții,un glăscior firav voia cu orice preț să se facă auzit. Era Max! Copilul l-a luat în palma sa caldă și l-a întrebat cu îngrijorare:
-Unde ai fost?așa de tare m-am temut că ai pățit ceva...
-Nu te teme! Sunt bine. Mi-am băut laptele cald în căsuța mea de sub zăpadă și apoi am privit copiii ce merg la școală,așteptând să apari și tu.
-Dragul meu gândăcel,sunt așa de fericit că am un prieten ca tine!
Marc și Max au devenit cei mai buni prieteni,fiecare înțelegând că adevărata prietenie nu ține cont de culoare sau de mărime,ci doar de sentimentul de grijă reciprocă.
Premiul III
Cădere Andreea
Școala Gimnazială Hangu Suceava
media 9
Călătorie printre stele
Mereu mi-a plăcut să privesc stelele, mai ales în nopțile senine de vară, când e cald și pot să petrec ore în șir urmărindu-le licărind, pe bolta de catifea albastră. Nu vă imaginați cât îmi doream să zbor printre ele, după ce am citit tot ce se putea citi la vârsta mea despre planete, univers, galaxii, comete și ploi de stele. Uneori chiar am adormit în hamacul pus de tata între doi cireși din curtea noastră, tot gândindu-mă cum ar fi dacă le-aș atinge!
Era o altă noapte înstelată sub cerul liber, dar o noapte ciudată, în care cineva m-a luat cu grijă din hamac. O clipă am plutit în aerul răcoros al nopții, dar când am deschis ochii m-am speriat cumplit. Eram într-o navă spațială, în jurul meu totul era luminos și argintiu și două ființe ce păreau că vin de pe alte planete încercau să păstreze farfuria zburătoare în echilibru. Ne acoperea un geam uriaș prin care puteam vedea stelele. Eram vrăjită, deși tremuram de teamă ca ”slime-ul” cu glicerină făcut de noi, după rețetă proprie, la bibliotecă, iar ei mă tot urmăreau îngrijorați. Cel mai prietenos dintre ei mi-a spus că voi avea parte de cea mai spectaculoasă călătorie pentru că urma să traversăm Calea Lactee și să ne bucurăm de fiecare stea în parte, după care mă va duce înapoi în hamac. L-am pus să își încrucișeze arătătorul și degetul mijlociu de la ambele mâini, în semn de promisiune îndeplinită. Nu prea voiam să le arăt că îmi e teamă și mi-am amintit că mama mă învățase să mă bucur de orice clipă, așa că Doamne, cât îmi doream să văd de aproape Perseidele! Mi-am lipit nasul de geam, așa cum făceam iarna, acasă la bunicii mei, când era tare frig și nu mă lăsau afară, iar geamurile erau pline de flori de gheață, care se topeau acolo unde ajungea respirația mea caldă. Ce dor îmi era de ei și de surorile mele mai mici!
M-am dezmeticit repede când nava spațială a început să se rotească, iar eu vedeam cum apar și dispar stelele. Era ca un joc de lumini și umbre. O minunăție! Unele erau argintii, altele aveau o lumină mai blândă, unele străluceau, dar toate, absolut toate, mă fascinau. Nu știu cât am călătorit așa. Nu-mi era nici sete și nici foame. Spectacolul acesta strălucitor era mai mult decât mi-aș fi imaginat vreodată. Abia așteptam momentul să le pot povesti colegelor mele de clasă de ce surpriză magnifică am avut parte, când nava s-a oprit și mi s-a transmis că am ajuns pe Saturn, a șasea planetă de la Soare, cea care îmi era atât de dragă, pentru că avea inele, de aceea eu îi spuneam ”Planeta cu bijuterii”. Am coborât cu grijă și mi s-a părut că zăresc o vulpe albastră, cu lăbuțe negre, care a dispărut în ceața din jur. Un pepene uriaș se rostogolea către mine. Am alergat speriată, dar atentă mereu să nu mă îndepărtez prea tare de navă, dar pepenele părea că mă urmărește. Am tot alergat aiurea, cu ochii pe luminile din navă, până când am căzut aproape leșinată de sete. Aș fi dat toate stelele căzătoare pentru o înghețată cu vanilie și pentru o limonadă cu mentă. Imediat unul dintre necunoscuții de pe navă a adus pepenele în fața mea, l-a tăiat cu o rază laser și mi-a întins și mie o felie. Nu era înghețata la care visam, dar era mai mult decât nimic Nu-mi amintesc când am mâncat-o și abia după aceea am înțeles cât de foame îmi era. Am mai primit încă o felie și am așezat cojile una lângă alta. Imediat a mai apărut un pepene, apoi încă unul și, dintr-o dată, în spatele lor am zărit nu vulpea albastră, ci vulpea roșcată, frumoasă și înțeleaptă din ”Micul Prinț”, care călătorise și el prin univers și gândul la carte a risipit teama mea, instant. Prin ceață am zărit o altă ființă pe care cei doi prieteni de pe navă o strigau Casini. Avea ochii mari, mâini extrem de lungi și se îndrepta către noi. Tremuram, din nou, de teamă și am început să merg cu spatele, urmărind-o. Îmi doream să fiu acasă, cu părinții și surorile mele gălăgioase, așa că nici nu știu când am început să plâng. Când am zărit farfuria zburătoare am alergat spre ea de teamă că cei de pe navă mă vor abandona aici, pe Saturn, în ciuda promisiunii făcute. Am urcat în grabă. Cei doi prieteni m-au urmat și mi s-a părut că îi aud râzând în hohote. Nu-mi mai doream nimic decât să fiu în siguranță, în camera mea, citind ”Jurnalul unui puști”… sau măcar să mai văd vulpea drăgălașă și să mai prind puțin curaj…
Farfuria zburătoare s-a ridicat ușor de pe Saturn, a început să plutească iar printre stelele care de data asta semănau cu luminițele din bradul de Crăciun. Îmi lipisem, din nou, nasul și mâinile de geamul navei și dintr-o dată un hău întunecat s-a deschis în fața mea. Oare era o gură de iad? Nu mai conta, pentru că am țipat atât de tare, până când am auzit glasul blând al mamei șoptind:
”Trezește-te, Andreea! Ai avut un vis urât!” , apoi m-a luat strâns în brațe și m-am trezit. Câtă bucurie! A doua zi, la școală, le-am amețit atât de mult pe prietenele mele cu visul meu ciudat și cu ”Micul Prinț”, încât, la finalul orelor voiau să plecăm împreună într-o călătorie asemănătoare - și asta numai pentru că eu făcusem pe curajoasa și nu le spusesem cât am tremurat de frică și de câte ori aș fi preferat chiar să am evaluare la mate sau la română, decât să fug, plină de spaimă, din calea lui Casini - și, desigur, că citească ”Micul prinț”.
Am povestit visul de atâtea ori, surorilor, părinților și bunicilor mei, încât teama a dispărut și nici nu știți cât aș vrea să mă întorc, printre stele, pentru că mi-am dat seama că acel hău nu era decât o gaură neagră pe care am fi putut foarte bine să o ocolim… Tot mai cred că voi reuși să zbor, din nou, printre stele și, garantat, nu-mi va mai fi teamă, pentru că știu că mama mă va salva de fiecare dată!
Visul acesta nu a fost doar un vis și atât, pentru că părinții mei au decis să ne ducă atunci când se vor anunța ”ploi de stele”, la un observator astronomic, motiv pentru care câteva momente casa s-a umplut de chiotele noastre de bucurie, iar prietenele și surorile mele aveau ascunsă în ghiozdan, printre manuale, cartea ”Micul Prinț”.
Mohorea David Cristian
Școala Gimnazială ,,Al. I. Cuza”- Brăila
media 8,98
Călătorie prin Univers
Călătoria mea a început în anul 3050, în timp ce mă aflam la bordul unei nave imense, într-o misiune spațială ce avea ca scop descoperirea a ceea ce se află dincolo de Universul observabil.
Mă relaxam în camera mea de odihnă, când, deodată, a pornit o alarmă: 1047530. Situația era destul de gravă, deoarece am observat că racheta se depresuriza. Am fugit sau mai bine zis, am plutit spre modulul de urgență și am reușit să intru în el exact la timp. Prin hublou am zărit în spatele meu o explozie enormă, care a avariat un perete al modului în care mă aflam. Mi-am îmbrăcat repede costumul de astronaut (din latină- marinar de stele) și am început să evaluez situația în care mă aflam. Micul meu modul reușise să se desprindă de nava mamă. Se pare că nava mea intrase în coliziune cu o altă navă spațială.
În astfel de situații mi-am amintit că este important să mă asigur că pot respecta regulile de bază ale supraviețuirii, cei ,,3 R”: refugiere, reconstruire și represurizare. Prima condiție,, R” refugierea era îndeplinită.
Deodată, am auzit niște pocnete pe fuzelajul modului. Am ieșit repede afară și am văzut că era cineva. ,,În sfârșit, un semen de-al meu” mi-am zis în mintea mea. El mi- a scris pe o tablă ruginită ,,Pe ce frecvență ești? ”, iar eu i-am răspuns pe aceeași tablă: ,,304 MHz”. După setări am putut comunica eficient.
Am aflat că doar noi am supraviețuit în urma impactului celor două nave. El era Bod Stuart, căpitan al navei militare Artemis.
În micul meu modul era mai puțin spațiu acum, odată cu venirea lui și a echipamentului său, dar atmosfera era mai veselă.
Am evaluat împreună situația în care ne aflam și ne-am hotărât să ne ocupăm de-al doilea ,,R”- reconstruirea.
Am ieșit amândoi din modul să vedem ce mai putem recupera din cele două nave.
Aveam la dispoziție 6 motoare chimice, 2 ionice și un sistem de andocare. Am luat un motor titan, care era surprinzător... intact, i-am adăugat un generator de mediu, motoare laterale cu butelii pline de combustibil, un habitat și în final sistemul de andocare. Am efectuat apoi represurizarea noii ministații, îndeplinind și al treilea ,, R” .
Buteliile de oxigen, hrană și apă ne permiteau să supraviețuim o perioadă de timp nu prea îndelungată.
Ne-am liniștit un pic, ne-am așezat în scaunele de comandă și ne gândeam. Am început să trimitem semnale radio spre navele din apropiere. Nu știam încotro ne îndreptăm, navigam printr-un abis negru, mort, fără căldură sau lumină.
După trei ani lumină (an lumină-distanța pe care o parcurge lumina într-un an), am fost prinși în orbita unei planete.
Proviziile erau pe sfârșite. Entropia creștea din ce în ce mai mult cu cât ne apropiam de super-roiul Laniakea (paradisul incomensurabil în hawaiiană). Trebuia neapărat să facem reaprovizionarea.
Priveam prin hublou la această mică planetă. În spatele ei se vedea o minunată nebuloasă roșiatică ce prin explozia sa muribundă emana o ultimă lumină caldă.
Am pus la cale un plan pentru asolizare și un altul pentru o eventuală colonizare în caz că vom găsi condiții prielnice. Așa că, am lansat o sondă cu cârlig legat la stație și am trimis la sol chitul pentru construcții și alte lucruri, cum ar fi hrana și generatoarele.
Apoi, am inițiat misiunea de coborâre pe funie, mai întâi eu, sub ghidajul colegului meu, care a rămas în stație, apoi el ghidat de mine de la sol. Coborârea nu a fost ușoară, fiecare din noi trecând prin cele ,,opt minute de groază” cum spun astronauții, când poți să iei foc din cauza frecării cu atmosfera, moment în care nu vezi decât mici scântei portocalii pe marginea scutului de protecție, timp în care telecomunicațiile sunt bruiate sau întrerupte. Nu ne-am dat bătuți și, în final, am ajuns cu bine jos și am demarat misiunea de explorare. Totul părea în regulă, așa că am început, puțin câte puțin, să ne construim o bază. Solul era bogat în tot felul de zăcăminte. Am extras siliciu, l-am combinat cu germaniu și am obținut o celulă fotovoltaică cu ajutorul căreia ne-am asigurat că vom avea energie suficientă și pe timp de noapte, iar pe timp de zi ne mulțumeam cu lumina firavă a ,,soarelui ” din acea nebuloasă.
Într-una din zile, pe când reparam niște microcontrolere, Bod m-a întrebat:
- David, chiar dacă se pare că doar noi suntem vii pe această planetă, nu crezi că am putea încerca să găsim și alte ființe, fie ele și chiar și microscopice?
- Posibil, bună idee, ar fi grozav...iar dacă vom reuși să găsim ceva dovezi de viață extraterestră, la întoarcerea pe Pământ, vom primi premiul Nobel pentru astrocriptologie.
- Întocmai. Ce mai așteptăm? Haide să pornim la treabă!
Zis și făcut. Am luat niște testere pentru drojdie și alte bacterii și am ieșit afară cu noul rover făcut din modulul lui Bod.
Când am ajuns într-un loc considerat de noi ca fiind prielnic vieții, am înfipt panglica cu testere în sol dar...nimic nu s-a întâmplat. Am repetat procedura și în multe alte locuri fără a obține vreun răspuns.
-Deci, nu există viață! am murmurat supărat.
Chiar atunci, în depărtare, s-au auzit niște zgomote stranii ce se apropiau din ce în ce mai mult de noi, așa că am rupt-o la fugă. O voce ciudată răsuna în urma noastră.
Am privit în spate și nu mică ne-a fost mirarea să vedem o ființă bipedă, de culoare galben-pământie care ne făcea semne de prietenie. Pe cap purta o mască de oxigen asemănătoare cu cea din trusa de urgență a navei noastre. Am înțeles că este căpetenia locuitorilor de pe acea planetă. Am dedus că dorește să-i cunoaștem pe ai lui. L-am invitat în roverul nostru și am pornit cu toții la drum. Părea foarte încântat de mașinăria noastră. Am aflat de la el că niște giganți au trecut pe deasupra lor și, de atunci, soarele a început să scadă din ce în ce mai mult, până când a dispărut aproape complet.
După ce am străbătut mai multe canioane impresionante, am ajuns la semenii lui. Ei au observat că însemnele de pe costumele noastre arătau identic cu inscripțiile de pe o cutie, considerată de ei a fi ,,sacră”, deoarece picase din cer. Aceasta se afla ascunsă într-un crater adânc, unde am fost conduși și chiar lăsați să o atingem. Cutia era de fapt o capsulă de urgență care se prăbușise pe planeta lor în timpul coliziunii noastre cu nava Artemis.
Le-am prezentat tehnologia noastră și, încet, încet, am reușit chiar să colaborăm cu ei. Nu ne-a fost greu să-i convingem, deoarece noi eram mult mai evoluați, iar ei erau încântați de ceea ce le prezentam și dornici să colaboreze. Ne-am dat seama că planeta lor va muri odată cu stingerea definitivă a stelei lor și că vor trebui să-și găsească și ei o nouă casă.
Folosindu-ne de resursele bogate ale solului și de munca fizică a noilor noștri coechipieri, în timp record, am reușit să construim o antenă gigantă care putea emite semnale radio până la cel mai apropiat satelit.
Nu după mult timp, o navă spațială a primit semnalele și ne-a transmis că va ajunge la noi în cel mai scurt timp posibil. Până atunci, nouă ne rămânea sarcina, de a-i convinge și pe ei să ne urmeze, deoarece planeta lor nu le mai putea asigura condițiile prielnice pentru a supraviețui.
Mențiuni
Mihăilescu Sarah
Şcoala Gimnazială ,,Fănuş Neagu”, Brăila
media 8,95
Calea Lactee
Cu mult, mult, mult timp în urmă , în sistemul nostru solar, exista Planeta Pluşurilor.
Pe această planetă locuiau patru jucării pufoase şi foarte drăguţe: Văcuţa Mumu, o văcuţă îndrăzneaţă, Bumbăcel, un mieluşel tare drăgălaş, Nori Purceluşul, un porcuşor care adora noroiul şi Buhu, o bufniţă foarte înţeleaptă. Aveau doar şapte anişori şi erau adorabile!
Atunci când au auzit despre Calea Lactee, acestea au crezut că era vorba despre foarte mult lapte, despre o alee făcută doar din lapte. Toţi îşi doreau să ajungă la acea alee. Dar Buhu îi lămuri că era vorba despre galaxia în care trăiesc, de fapt. Deşi era conştientă că aşa ceva nu exista, micuţa bufniţă a fost convinsă încet, încet, de către prietenii ei, că ar putea exista o astfel de alee. Atunci când şi-au întrebat părinţii, aceştia nu i-au luat în serios şi nu le-au dat niciun răspuns.
Bumbăcel visa noaptea atâta lapte! Toţi îşi imaginau că sunt într-un dop care aluneca pe Calea Lactee. Când îi auzeau, părinţii începeau să râdă.
Într-o seară, Mumu îşi întrebă mămica dacă poate pleca într-o aventură cu amicii săi. Trecuse ceva timp, acum văcuţa avea zece anişori şi îşi dorea tare mult să vadă atâta lapte. Mămica sa i-a răspuns clar:
-Micuţa mea, dacă îţi doreşti şi te simţi pregătită să faci această călătorie, ai binecuvântarea mea! Te rog, însă, să-mi promiţi că vei avea grijă de tine şi că te vei întoarce peste cel mult patru ani! Mumu îi mulţumi mamei pentru încrederea acordată şi merse la tatăl ei pentru a obţine şi acordul lui. Acesta i-a răspuns ferm:
-Dulceaţă, îmi pare rău, dar este foarte periculos şi oricum, nu poţi merge singură!
-Dar nu voi fi singură, voi merge împreună cu prietenii mei! l-a întrerupt Mumu.
-Mă refeream la un pluşmar, adică la un adult! i-a răspuns tatăl. Acum culcă-te, mai vorbim mâine!
-Bine! oftă Mumu.
A doua zi, dis-de-dimineaţă, cei patru prieteni se întâlniră la locul lor, în parcul Plupu. Aceştia au început să discute despre călătorie. Mămicile lor fuseseră de acord, dar tăticii au spus clar şi răspicat ,”nu”. Pluşurile noastre erau triste deoarece îşi doreau foarte mult să ajungă la laptele acela alb, strălucitor şi plin de stele.
După câteva săptămâni, micuţii noştri aventurieri împreună cu mămicile lor au hotărât să construiască o navă spaţială. Toţi au trudit din greu, treabă de tătici, zic eu! Însă aceştia nici măcar nu bănuiau ce puseseră la cale pluşicii lor. Şi mămicile erau puţin îngrijorate, dar s-au gândit că, la un moment dat, cei mici vor trebui să se desprindă de familie şi să se descurce singuri.
Într-un final, exploratorii au urcat în rachetă. Aceştia erau foarte entuziasmaţi. Nu se gândeau deloc că vor sta departe de cei dragi o lungă perioadă de timp şi că ,cel mai probabil, le va fi taaaare dor de ei! Mumu, Bumbăcel ,Buhu şi Nori Purceluşul au pornit în marea aventură a vieţii lor. Toţi au strigat în cor:
-Spre Calea Lactee!
Dar, imediat, Buhu i-a corectat:
-Suntem deja în Calea Lactee!
Atunci, prietenii au strigat:
-Spre laptele mult dorit!
Vă pot spune că, după un an de călătorie prin spaţiu, micii noştri eroi s-au convins că nu exista nicio alee din lapte. Dezamăgiţi, s-au hotărât să se întoarcă acasă. Dar, la un moment dat, au auzit o voce îngrijorată care striga :
-Ajutoooor, vă rog, ajutaţi-mă! Am nevoie de ajutor!
Imediat, cei patru prieteni s-au îndreptat spre locul din care auziseră strigătul. Văzură o mică stea care plângea:
-Toată familia mea şi toţi prietenii mei au plecat în altă galaxie, iar eu am rămas aici, singură şi neputincioasă! Vă rog, mă puteţi ajuta să ajung la ei?
Fără să se gândească prea mult, Nori Purceluşul a venit cu ideea salvatoare. El le-a propus să-i construiască steluţei o mică navă cu ajutorul căreia să poată ajunge în Galaxia Dorinţelor, alături de suratele ei. Zis şi făcut! S-au pus pe treabă şi, în jumătate de an, au reuşit să termine nava. Steluţa le-a mulţumit şi a plecat bucuroasă să-şi întâlnească familia. Pluşurile erau fericite că i-au fost de ajutor, dar şi-au dat seama că îi cuprindea dorul de părinţi şi de cei dragi. Ei au hotărât să-şi urmeze drumul spre casă.
Dintr-odată, au auzit o altă voce strigând:
- Staţi, opriţi-vă, avem nevoie de ajutorul vostru!
La fel ca şi mai devreme, micii exploratori au oprit cu mult drag. Alte două stele aveau nevoie de ajutor. Acestea erau bolnăvioare şi nu mai străluceau ca altădată. Buhu le prepară o licoare miraculoasă şi le recomandă să se odihnească în nava lor, timp de şase luni. Acestea le-au mulţumit şi au ascultat sfatul bufniţei. Spre bucuria tuturor, steluţele îşi recăpătau încet, încet strălucirea . După ce s-au însănătoşit, stelele s-au despărţit de salvatorii lor, rămânându-le recunoscătoare.
Eroii noştri şi-au continuat călătoria spre familiile lor.
După încă un an, Mumu, Bumbăcel, Nori Purceluşul şi Buhu au revenit pe Planeta Pluşurilor.
Revederea a fost emoţionantă, cu multe zâmbete şi lacrimi de fericire. Micuţii au fost primiţi cu multe aplauze şi voie bună. În cinstea lor, pluşmarii au organizat o petrecere de bun venit.
Atunci când au fost întrebaţi dacă găsiseră ceea ce căutau, micuţii au început să râdă . Toţi au recunoscut că Buhu avusese dreptate. Călătoria prin Univers , însă, i-a ajutat să înţeleagă ce este, de fapt, Calea Lactee şi cât de importantă este pentru toţi.
În timpul petrecerii, cei patru prieteni au fost surprinşi de Împăratul Stelelor. Acesta i-a felicitat şi i-a medaliat pe eroii steluţelor.
Preşedintele pluşurilor împreună cu Împăratul Stelelor le-au pregătit curajoşilor exploratori o mare surpriză: lapte, mult lapte, foarte mult lapte! Pluşurile noastre s-au bucurat extrem de tare şi au servit laptele cu multă, multă poftă!
Părinţii eroilor au fost mândri de reuşita piticilor şi au sărbătorit cum se cuvine!
Dacă chiar s-a întâmplat, nici eu nu ştiu cu-adevărat!
Tot ce ştiu este că putem învăţa multe din această întâmplare!
Dehuta Anastasia
Școala Gimnazială Drăgușeni, Galați
media 8,42
Prietenul meu din natură
Natura este un mediul natural de viață. Fără natură nu putem supraviețui, de aceea cel mai iubit anotimp este primăvară deoarece atunci bate vântul cel mai tare.
Aerul pe care îl respirăm este sănătos și îmi oferă o stare de liniște și armonie sufletească. Primăvara îmi place să mă așez pe o pătură în fața casei unde vântul îmi adie ușor părul. În acest anotimp totul reînvie la viață. Natura renaște iar oamenii ies din case precum albinele, pregătindu-se pentru munca la câmp. Atunci când afară este foare cald, vântul ne oferă un aer răcoros și rece.
Primăvara bate vântul și duce departe sunetul păsărilor venite din țările calde. Un nor ridicat de pe cer suflă asupra copacilor înmuguriți. În zare se aud câțiva copii zglobii care se întorc de la școală. Chiar dacă vântul bate și sunt obosită, după școală ies mereu la plimbare. În drum, în apropierea casei se aud copii jucându-se. Mă joc și eu seara când mamă mă cheamă în casă. Noaptea se așterne peste sat, ies afară să privesc stelele. Câinele latră asupra umbrelor copacilor legănați de vânt și simt miros de primăvară.
Se apropie toamna, iar adie ușor frunzele aurii căzute pe aleea pietruită. Ploaia cade și udă pământul rece, acoperit de covorul frunzelor colorate. Vântul călătorește printre case, iar oamenii se pregătesc pentru munca câmpului. De pe hornuri iese fum care este dus în depărtare de vântul jucăuș.
Toamna datorită vântului puternic, frunzele copacilor cad și se transformă într-un covor multicolor. Activitatea mea preferată este să ies cu prietenii mei în drum la joacă. Atunci când construim șotronul, vântul adie ușor suflând creta de pe asfalt iar noi ne bucurăm de adierea lui.
Prietenul meu din natură este și va rămâme mereu vântul. El îmi oferă o stare de liniște și de armonie sufletească ori de câte ori apare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu