Premiul I
Tiu Eliza Rosanna
Speranța
dintre coperțile de catifea
Un
vuiet feroce zbiera la ferestrele orfelinatului. Prin gemulețele înghețate abia
se putea zări labirintul de crengi negre, goale, care parcă înghițise curticica
pavată cu dale de piatră. Viscolul purta nervos fulgii rotofei și neajutorați,
direct în pălăriile oamenilor sau în ochii cailor.
Emily, fetița în vârstă de 11 ani,
stătea ghemuită lângă fereastra pătrățoasă din dormitor, ascultând mugetul
fioros și totodată trist. Privind cele douăzeci de paturi din fier, cu saltele
tari și așternuturi murdare, fata stătea și își amintea vremurile când părinții
ei încă mai trăiau, când organizau petreceri fastuoase cu nobilii din oraș sau
când plecau la dineurile lordului Henric al II-lea. Însă toate acestea nu erau decât
amintiri spulberate de săgețile singurătății și ale tristeții. Tatăl ei murise
în război iar mama ei murise de ciumă, după o lungă perioadă în care
supraviețuiseră pe seama împrumuturilor. Fără părinți și fără o moștenire,
Emily a ajuns direct la orfelinatul Clarson, unde dormea într-un pat incomod,
mânca același terci dezgustător de ovăz și mătura mereu aceleași scări.
Gulerul rochiței zdrențuite fu
pătat de două picături de rouă, încărcate de amărăciune. Copila duse mâneca la
ochi ca să îndepărteze pânza de păianjen umedă care îi acoperea privirea.
Altădată, un gest inadmisibil, acum, pentru ea, pur și simplu nu mai avea nicio
relevanță dacă folosea batista sau mâneca. Lui Emily nu îi mai păsa dacă este
murdară, dacă are hainele pătate, dacă are părul încâlcit și îmbâcsit sau dacă
nu își făcuse niciun prieten de când ajunsese în acea clădire, ferită de orice
fărâmă de veselie.
Fără tragere de inimă, ea s-a dat
jos din pat și a început să umble prin cămăruța goală. Ceilalți copii probabil
ieșiseră să se joace în zăpadă, dar ea nu avea de gând să le urmeze exemplul.
Cercetă cu atenție tavanul, unde se puteau remarca vechi picturi murale
decojite. Cândva, acea clădire fusese un fastuos conac, deținut de nobila
familie Clarson, iar dormitorul înghesuit și ponosit fusese unul spațios care
purta în fiecare noapte visele ducesei Anette. Chiar și acum se putea zări
locul în care se aflase candelabrul de cristal. Emily își imagină pe dată
grandiosul dormitor: un pat cu baldachin lipit de peretele dinspre nord; o
măsuță de toaletă în capătul sudic al camerei, plină de parfumuri cu iz de
lavandă și bijuterii cu rubine, safire și diamante; înspre est un paravan cu o
dantelărie deosebit de frumoasă în lemnul proaspăt lăcuit și un dulap plin ochi
cu rochii de gală iar lângă fereastră, un divan cu o măsuță de cafea, pe care
era servit ceaiul sau pe care stăteau cărțile începute.
Un singur lucru nu se potrivea în
camera aceea minunată: o trapă. Într-adevăr, văzuse bine! Într-un colț
întunecos se putea zări o trapă, care aștepta cuminte să fie deschisă. Fără a
cugeta, fetița luă o coadă de mătură și se urcă pe patul cel mai apropiat de
ciudatul dreptunghi tăiat în tavan. Îl lovi de două ori cu putere iar spre
surprinderea ei, dreptunghiul se lăsă în jos cu agresivitate și dădu la iveală
o scară. Aceasta căzu cu un bufnet strident, împrăștiind norișori de praf. După
o repriză scurtă de tuse, reuși să deschidă ochii, măriți acum de atâta uimire.
Scara de mahon era complet diferită
de restul camerei: aceasta nu era deloc deteriorată, iar ceva din ea parcă te
îndemna să o urci. Emily se lăsă hipnotizată, apucând cu ambele mâini marginile
frumos sculptate. Urcă încrezătoare, sperând că la capătul ei va găsi un loc la
fel de frumos ca acea scară doesebită.
Dar nu mică îi fu dezmăgirea când
observă podul prăfuit și întunecos în care ajunsese. O singură ferestruică se
afla într-un capăt îndepărtat. Fata se așeză în genunchi și închise încetișor
trapa. Ca întotdeauna, dorea să fie singură, cu atât mai mult cu cât dscoperise
un loc așa de intim. Spre marea ei mirare, observă în apropiere o lumânare și o
cutie de chibrituri. Fata aprinse un chibrit... Emily scăpă cutiuța din mână și
scoase un strigăt. Stătea în fața unui divan iar lângă divan se afla o măsuță.
Pe măsuță stătea o carte cu coperți de catifea roșie. Oare se putea ca acesta
să fie locul secret al ducesei Anette? Fata era hotărâtă să afle. Puse
lumânarea pe măsuță și se așeză pe plușul rozaliu al divanului. Luă grijulie
cartea în mâini și suflă puternic ca să îndepărteze praful.
Emoționată, deschise cartea la prima
pagină... Emily tresări la vederea unor ilustrații minunate, cu prinți și
prințese, cu dragoni, balauri și castele între nori. Fetița tocmai găsise o
carte de povești. Cu răsuflarea tăiată, aceasta a început să devoreze poveste
după poveste, în fața ochilor ei clădindu-se adevărate palate de cleștar,
regate întregi, păduri și nunți împărătești. Se întâlnea cu valori pe care
sufletul ei nu i le arătase niciodată: prietenia care salvează vieți, iubirea
care încălzește inimi, curajul care dă putere în momentele cele mai grele, dar
mai ales SPERANȚA, speranța care însănătoșește trupuri și suflete, cea care îți
dă posibilitatea de a schimba ceva în viața ta, cea fără de care te stingi
încet, picătură cu picătură. Emily citi și învăță câte puțin din fiecare poveste,
până la căderea nopții.
A doua zi ceva în ea se schimbase:
salută fiecare copil din orfelinat și luă micul dejun lângă Mildred și Betty
(care au fost atât de surprinse încât nu au putut refuza). După ce încheiase o
conversație destul de prietenoasă cu Charlie, fata a urcat din nou în pod, de
data aceasta pregătită pentru curățenie. Niciun fir de praf nu a scăpat
nedescoperit, precum și cele patru lăzi suspecte din colțul cel mai întunecos.
Studiindu-le și apoi deschizându-le pe fiecare în parte, ea găsi o ladă cu
cărți de bucate și cărți de povești; o alta cu săpunuri frumos mirositoare; a
treia cu mătăsuri și o trusă de cusut iar ultima plină cu pantofi, pălării,
panglici, perii de păr și giuvaieruri. În cameră mai erau și alte piese de
mobilier: o oglindă, un dulap, o saltea și un birou.
După ce mai citi câteva povești cu
prințese frumoase, fata mai privi o dată către lada cu materiale. Fără să mai
stea pe gânduri, se puse pe croit o rochiță nouă, din stofă albastră. Ea nu mai
pusese mâna pe un ac niciodată, iar imaginația îi lipsise cu desăvârșire, dar
de când citea acele povești, parcă mâna îi era ghidată de spiritul unei
croitorese. Cu o iscusință bizară, își croi o rochiță superbă. După aceea,
Emily coborî din pod, întorcându-se cu un lighean plin cu apă caldă.
La cină, copiii nu o recunoscură pe
colega lor, ci o considerară o marchiză venită în vizită. Toți o priveau cu
admirație și se bucurau că în sfârșit puteau să vadă un zâmbet pe chipul veșnic
înlăcrimat al colegei lor. Piele albă, curată, rochiță albastră, nouă, pantofi
asortați iar părul șaten era împletit cu o panglică azurie. La gât purta un
colier cu pietre de culoarea safirelor. Nimeni din personal nu o întrebă de
unde le are. Copila glumi pe tot parcursul cinei cu fetele, ba chiar deveni
prietenă bună cu Mildred și Betty.
Când ajunseseră în dormitor, toți
fură mirați să observe că Emily era deja în pat, dar nu în cel obișnuit, căci
înlocuise salteaua tare cu una moale, iar așternuturile erau albe și curate. În
cămașa ei albă cu fundă bleu, fata se strecură în colțul în care Mildred și
Betty aveau o întâlnire secretă. Acestea își spuneau povești una alteia iar ea
li se alătură sfioasă și plină de încântare.
Încet, Emily aplică valorile
învățate. Își făcu o mulțime de prieteni care o salvau din ghearele
singurătății, începu să își iubească colegii ca pe niște frați și nu se mai
temea de ce avea să îi aducă viitorul, dar cel mai și cel mai important,
aprinsese o luminiță în sufletul ei. Această luminiță care o încălzea pe
dinăuntru, îi dădea încredere. Da, era un lăstar de speranță, care împroșca
raze strălucitoare peste tot în inima ei. Era însăși salvarea...
Zilele
zburară cu repeziciune. Cartea cu coperți de catifea roșie îi deschisese inima
lui Emily, dar și reușise să ridice o barieră în fața gândurilor pesimiste și
apăsătoare, astfel încât acestea nu o mai invadau. Fata s-a trezit în Ajunul
Crăciunului mai mult speriată de trecerea timpului decât îngrijorată că nici
anul acesta nu va veni Moș Crăciun. După ce se îmbrăcă în rochia ei de lucru se
duse țintă la bucătărie. Bucătăreasa avea liber, dar ea o înlocui cu pricepere.
Nu se opri până nu umplu masa de lucru cu platouri și cozonaci. Ceilalți copii
erau de-a dreptul șocați și totodată extrem de încântați deoarece la micul
dejun au primit tartă cu mere, la prânz pește iar la cină, friptură, bunătăți
al căror gust îl uitaseră de mult. După cină, toți au fugit în dormitor. Toți,
în afară de Emily. Ea știa că Moșul nu va trece și pe la ei, așa că puse în cei
douăzeci de ciorăpei câte un cadouaș dintre minunățiile ascunse în pod și
hăinuțe realizate chiar de ea. Apoi împodobi bradul uscat cu lumânărele și
panglici colorate și așeză o pălărie pe post de stea în vârful acestuia.
În
dimineața de Crăciun orfelinatul fu inundat de chiote colorate cum la fel de
colorat era și sufletul fetiței. Prichindeii priveau fascinați bradul îmbodobit
și își analizau cadourile. În rochița sa de tafta roșie, copila le sorbea din
priviri veselia și se bucura la rândul ei. După cină, toți s-au strâns lângă brad.
-
Emily, spune-ne o poveste exact ca cea pe care ai zis-o în colțul poveștilor! o
îndemnă Mildred.
Fata
cedă și începu să le istorisească micuților despre un tărâm magic, plin de
inorogi, zâne și gnomi. De asemenea, pe acel tărâm mai trăiau și un prinț și o
prințesă. Tocmai când prințul aproape omorâse trolul cel hain, s-a auzit un
scârțâit... Copiii au fost rupți din vrajă și au ațintit cu privirea ușa, care
fusese deschisă pe jumătate. O umbră cu joben și baston se mărea cu fiecare
secundă. Un cap cărunt a apărut de după ușă.
-
Copii, nu vă speriați! spuse cu voce tunătoare domnul. Eu sunt lordul Edward de
Marville și am venit ca să adopt pe unul dintre voi. Care este numele tău,
copilă?
Emily
se arătă surprinsă deoarece lordul o fixa cu privirea. Răspunse sfioasă la
toate întrebările sale. Lordul îi mărturisi că ascultase povestea ei și că
rămăsese impresionat. Își dorea tare mult să aibă alături o voce atât de suavă
care să-i alunge temerile bătrâneții, să-i lumineze viața și fiecare seară din singurătatea
conacului său.
De-a
lungul următoarelor săptămâni, lordul cu joben și baston a tot vizitat
orfelinatul aducând o mulțime de cadouri tuturor copiilor. Până într-o zi când:
-
Acum, Emily, ia-ți ,,rămas bun” de la prietenii tăi! Trăsura ne așteaptă.
Un
val de emoții amestecate îi inundă sufletul. Gulerul rochiței fu pătat de două
picături de rouă, dar de această dată, lacrimile erau de bucurie. Totodată era
dezamăgită că trebuie să se despartă de prietenii ei și se gândea cu
îngrijorare la ce putea să li se întâmple în continuare.
- O
să îi mai vizităm, nu-i așa? întrebă ea cu voce tremurândă.
-
Desigur! Poți să îi vizitezi oricând îți poftește inima! Oricum, o să am grijă
să nu le lipsească nimic. Îți promit!
Înainte să plece, îi îmbrățișă pe toți
și le oferi cartea cu coperți de catifea roșie, în speranța că, la fel cum acea
carte îi salvase viața, așa va salva și viața prietenilor ei.
În
noul ei cămin ducea o viață perfectă, avea tot ce își dorea, dar mai ales avea
iubire părintească. Își vizita deseori prietenii și le oferea mereu cadourile
mult visate. În anii ce-au urmat, lordul de Marville a cumpărat orfelinatul și,
cu ajutorul fiicei sale adoptive, l-a transformat într-un loc de poveste pentru
copiii năpăstuiți.
Vremea
a trecut iar Emily a ajuns o scriitoare engleză celebră a secolului al XIX-lea,
dar niciodată nu a uitat că, demult, o carte cu coperți de catifea roșie găsită
în podul prăfuit și întunecos al unui orfelinat, i-a sădit în suflet speranță
și i-a salvat viața...
Iftime Sofia
Scrisoare către mine de undeva, cândva...
Dragă
vechi prieten, Wernher!
Amintirea
aceasta nu a trecut niciodată și nici nu cred că voi scăpa de ea vreodată.
Sunt Günther. Am
fost soldatul nemților până să regret o mare parte din toată viața mea,
începând cu anul 1940, Al Doilea Război Mondial.
A fost o zi obișnuită,
oamenii mureau, cădeau bombe, peste tot
era sânge. Tatăl meu făcea parte din armată, ca și mine, dar el nu avea mila
în sânge și nici nu a avut-o vreodată. El m-a învățat să nu simt durerea unui glonț sau a unui picior
rănit, să ucid cu sânge rece și să rezist pe front. Colonelul Richter Zimmermann ar fi putut fi considerat
copia fidelă a fostului nostru conducător, Adolf Hitler. Eu nu semăn cu tatăl
meu, spre dezamăgirea lui.
În ziua în care
rechiziționam casele francezilor, am văzut o fată. Păr blond de culoarea
vaniliei și ochii mai verzi decât toate pădurile pe care le-am văzut,
franțuzoaică cu siguranță. Aceasta a încercat să ne blocheze intrarea în una dintre case, dar
imediat ce Zimmerman a tras câteva gloanțe în direcția capului ei, s-a retras.
Probabil era casa ei.
Două zile mai târziu, am văzut aceiași ochi verzi, dar, de
data asta, erau pe o stradă, în mare parte abandonată. Mulți copii erau pe străzi, copiii soldaților care,
probabil, au murit. Ea ducea mâncare copiilor, mâncare furată din corturile
soldaților, mi-am dat eu seama. Aveau svastica pe pachetele de pâine și pe
conservele cu mâncare. În calitate de soldat, ar fi trebuit să le iau mâncarea,
pe ea să o omor pentru furt, iar copiii să
fie închiși pentru consumarea alimentelor furate. Dar, în calitate de
om, puteam doar să mă bucur că nu a fost observată încă. Părea o fată zdravănă,
ceea ce însemna că ar fi avut mâncare suficientă pentru ea și familia ei, dar
întrebarea era: ,,De ce îi pasă de ceilalți?”
Din păcate, nu eram singurul pe care am văzut-o. Unul dintre
ofiţeri a văzut alimentele și a fost suficient să înțeleagă ce s-a întâmplat, pentru
a-i da imediat raportul tatălui meu. Colonelul a
apărut cu mai mulți soldați. Doi au prins-o de brațe pe franțuzoaică, unii
strângeau proviziile furate, iar restul luau copiii. Zimmermann şi-a îndreptat
pistolul spre capul fetei, pregătit pentru pedeapsa pe care o merita. Nu puteam să îl las să
facă asta.
„Eu i le-am
dat. Eliberați fata și copiii!”, le-am
ordonat soldaților. La auzul cuvintelor mele, o venă se făcuse vizibilă pe
tâmpla colonelului. „Cum îndrăznești să
le dai proviziile noastre acestor oameni?! Ai uitat de partea cui luptăm,
soldat?”, a strigat el la mine. Nu am uitat privirea plină de
dezgust pe care o avea atunci. Aș putea
zice că semăna cu
privirea lui Hitler când
își zicea discursurile.
Soldații s-au retras împreună cu colonelul, iar eu am rămas
împreună cu franțuzoaica. Copiii au fugit imediat ce soldaţii au plecat. Și
fata plănuia să facă același lucru. I-am anticipat intenția și, când era pe
punctul să se îndepărteze de mine, am apucat-o strâns de mână, nereușind să mai
fugă. A început să se zbată, lacrimile curgeau în ochii plini de spaimă și
încerca să vorbească, dar nu ieșeau cuvinte clare, probabil din cauza fricii.
Am văzut că nu avea de gând să se liniștească prea curând, am prins-o și de
cealaltă mână și i-am făcut semn să nu
mai scoată niciun zgomot. Ea a tăcut. I-am spus să nu se mai zbată și să strige, pentru că atunci va da de probleme
mult mai grave dacă vom fi observați. Am întrebat-o care e numele ei și dacă mă
poate înțelege. Fata a dat din cap, ca semn că da și mi-a șoptit „Joséphine”. I-am spus că o voi lasă să
plece, iar data viitoare să își facă un plan mai bun, dacă nu vrea ca familia
ei să aibă o pierdere, deoarece colonelul nu e deloc o persoană îngăduitoare.
Joséphine a clătinat afirmativ din cap și s-a uitat la mine. Știa germana, dar
avea accent franțuzesc ceea ce nu mă ajuta să înțeleg ce zice. Cumva mi-am dat
seama că a spus „A mai rămas doar sora
mea.” Apoi a înclinat din cap şi a dispărut grăbită pe o stradă.
De atunci, nu am mai vorbit cu ea, dar am văzut-o suficient
de des, iar ea m-a văzut pe mine.
Într-una dintre zile, am văzut-o dându-le oamenilor răniți pături. Când
ochii ei verzi s-au întâlnit cu ai mei,
am văzut o răceală în ei, însă imediat ce s-a întors spre răniți, ochii s-au
încălzit și le-a zâmbit. Apoi s-a uitat
la mine de parcă eu le făcusem acele răni, cu propriile mâini. Și era adevărat,
o făcusem. Aveam mâinile mânjite cu sângele multor oameni, dar nu eram mai
vinovat decât ceilalți camarazi ai mei. Eram obișnuit să se uite inamicii așa
la mine când își vedeau familiile, prietenii
și frații de țară răniți. Dar ea
nu era un inamic. Nu pentru mine. Era prea caldă la suflet pentru asta, iar
căldura din sufletul ei făcea să vrea să ardă ceva și în mine. Mă făcea să
vreau să îi ajut pe ceilalți, doar
pentru că o vedeam cum făcea ea asta. Era un sentiment ciudat.
Aşa că, am făcut-o. Într-o noapte am ieșit și am lăsat 3
conserve cu carne de porc în fața unui
orfelinat. Nu era mult, dar era tot ce aveam în clipa aceea. Cumva, ea aflase,
deoarece următoarea dată când am văzut-o,
privirea ei nu mai era rece, dar nici fericită nu era când mă vedea prin
zonă.
Uneori, uit că sunt soldat, o fac fără să vreau. După mai
multe daruri ,,anonime” din partea mea, Joséphine mi-a zâmbit. Primul ei zâmbet
adresat mie. Era atât de frumos, dar atât de scurt. Îmi doream să mă fi bucurat
mai mult de el. Am trăit 24 de ani, dar lumea nu zâmbea la mine. Nu am văzut
multe zâmbete și nici nu am oferit multe, dar pe al ei mi-l amintesc de parcă
era ieri.
Mi-am dat seama că
nu mă mai detesta atunci când eram în tura de noapte pentru a sta de pază lângă
câteva case folosite ca închisori. Noaptea era destul de frig în Franța, nespus
de plictisitor și foarte tentant să adormi. În cameră era fum de țigară, motiv
pentru care nu mi-am dat seama cine intrase în încăpere, așa că m-am ridicat cu
pușca în poziție de tragere. Nu era un pericol. Era Joséphine, înfășurată
într-un material lung și găurit, având cu un pachet de cărți în mână. „Trebuie să
te menţii treaz dacă nu vrei
să ai
probleme“, mi-a spus ea atunci, când mi-a
înmânat pachetul de cărți. În noaptea aceea pot să zic că am simţit din nou
distracția de odinioară. Nu a fost mult, dar pentru mine a fost suficient să
îmi facă noaptea plăcută.
Zilele pe
front au trecut mai ușor datorită nopților petrecute cu ea. Trebuia să am grijă să nu mă vadă cineva, altfel aș fi
fost numit trădător. Puteam spune că am devenit prieteni dacă nu m-aș fi
îndrăgostit de zâmbetul ei. Era printre singurele persoane care credeau că nu
eram ca restul nemților. Turele mele de noapte au fost înlocuite cu normă întreagă
în tranșee. Totul revenise ca înainte de a o cunoaște: sânge, tancuri, moarte.
Dar nu m-am gândit niciodată că poate deveni și mai urâtă amintirea războiului.
În acea dimineață,
Joséphine și-a găsit sora culcată în rămășitele casei lor, cu corpul rece,
pielea albă, iar privirea goală și neînsuflețită. Prietenul meu și frate de
cruce, locotenent Fritz, știa totul despre ea și nopțile în care jucam cărți.
Joséphine știa că poate să aibă încredere în el. El i-a spus că eram pe front
și cum să ajungă la mine. Îmi asum că
era încă în stare de şoc din cauza morții ultimului său membru din familie. Nu
merita și mai multă durere. Cumva
ajunsese în tranșeele în care eram eu. Joséphine alerga și îmi striga numele.
Puteam vedea cum
fața îi era umedă de lacrimi și sudoare, iar ochii îi erau roșii de plâns. Am
văzut cum se uita la fiecare chip care se întorcea către intrusul din tranşeul
lor, doar-doar să îl vadă pe al meu. Îndată ce mi-a găsit chipul, colțurile
buzelor ei s-au ridicat ușor și s-a îndreptat spre mine, când am auzit un
strigăt puternic de bărbat. Era Colonelul Zimmermann. Imediat după acel
strigăt, orice urmă de ușurare i-a dispărut de pe față și o pată a apărut în
zona pântecelui ei. Clipa în care Joséphine a căzut la pământ, a devenit una
dintre cele mai negre amintiri ale mele. Pata începuse să se extindă tot mai
mult. Erau strigăte în jurul nostru și totul parcă se mișca cu încetinitorul.
Eu strigam la soldați să oprească focul de arme. Ei strigau la mine, iar eu
auzeam doar șoaptele ei.
M-am repezit spre
corpul ei chinuit și l-am ținut strâns. Nu am dorit niciodată să accept ce urma să se întâmple, nu doream să o
pierd și pe ea acum. Sângele ei roșu îi pătase pielea albă, perfectă. Mâinile
mele s-au îndreptat spre rana ei. Am apăsat pe ea în încercarea de a păstra
sângele în interiorul ei, dar ea mă strângea de mână și îmi șoptea ,,Opreşte-te! E mai simplu așa“. O
lacrimă i-a căzut imediat. Nici nu mă gândeam să o las pur și simplu să moară
acolo. „Nu mă părăsi, Jo!“ i-am
șoptit, dar fiecare șoaptă se auzea tot mai tare, până s-au transformat în
strigăte, iar ochii ei au început să clipească tot mai rar. I-am prins chipul
în mâinile mele, pătate pentru totdeauna cu sângele ei. ,,Mulțumesc, Günther!”, mi-a șoptit și un ultim zâmbet i-a apărut
pe faţă. O ultimă lacrimă i-a curățat puțin sângele de pe faţă. Am rămas acolo
cu trupul ei neînsuflețit în brațele mele.
Nimeni nu știa
prin ce treceam în clipa aceea. Să îți ții persoana iubită sau unul dinre cei
mai dragi prieteni în brațe, știind că e pentru ultima dată, e cea mai
îngrozitoare clipă. Încă îi mai aud glasul care mi-a șoptit numele.
Cunoșteam deja
sentimentul. Mama murise din cauza tatălui meu. Zimmerman o iubise, sunt sigur,
dar nu a iubit-o corect. A făcut-o să piardă un copil, iar așa am pierdut-o și
eu. Fratele meu a murit într-o legiune trimisă de tatăl meu în 1918. El nu a
dorit să meargă, dar tatăl nostru l-a obligat zicandu-i că trebuie să își apere
țara. Aveam doar doi ani când fratele meu a murit. Mama a murit de inimă rea.
Nu îmi aduc aminte de ea, eram prea mic.
Zimmerman a avut
mâinile mânjite cu sângele fratelui meu, cu cel al mamei mele, iar apoi cu al
lui Joséphine. În acel moment am simțit cea mai puternică ură față de tatăl
meu. Nu l-am iertat niciodată pentru asta și nici el pe mine. M-a făcut
trădător. M-a închis. Dar nu putea să mă țină în temniță pentru totdeauna. Când
mi-a dat drumul, mi-a spus că nu mai sunt fiul lui. În clipa în care am ieșit,
i-am spus cum ne-a distrus familia și că el nici nu a fost vreodată tatăl meu.
Primul lucru pe
care l-am făcut după ce s-a terminat războiul a fost să îmi schimb numele. Nu mai eram Günther
Wernher Richter. Numele meu este Günther Dumonnt. Am reușit să adopt un copil.
Un băiețel de 4 ani, Timothée,
care are aceiași ochi verzi și păr blond. Am devenit scriitor. Timothée mi-a spus că îi plac poveștile
mele și nu vrea să le piardă. Jo l-ar fi îndrăgit. Au trecut 14 ani, dar
nu am uitat-o niciodată pe Joséphine, a mea Joséphine Dumonnt.
Premiul II
Badea Andrei
ATELIERUL
DE ZÂMBETE
În Piața Păcii,
lângă Podul Mogoșoaiei, se afla strada Muncii. Avea un nume predestinat. Peste
tot, de o parte și alta a străzii se aflau diverse magazine și ateliere. Aici se găseau cei mai buni covrigi de la
Simigeria lui Alecu, cea mai dotată băcănie, atelierul de tâmplărie al domnului
Holz și atelierul de croitorie al doamnei Coco.
Dacă intrai într-o
curte interioară, vedeai de jur împrejur uși cu vopsea scorojită, pereți cu
tencuiala căzută și multe gropi în aleea care nu se mai distingea, pentru că o
năpădiseră buruienile. În
spate de tot te frapa o ușă impunătoare și două ferestre imense care permiteau
luminii să inunde întreaga încăpere. Deasupra ușii trona o pancartă pe care
scria cu litere de o șchioapă ATELIERUL DE ZÂMBETE.
Niciun locatar al imobilului nu-și amintea să-l fi văzut vreodată pe
proprietar. Nimeni nu pășise dincolo de ușa imensă, frumos vopsită, cu cel mai
alb și mai lucios email.
Nu-și pusese nimeni problema ce
se întâmpla oare în spatele acelei uși.
Când soarele nu-și mai etala
zâmbetul strălucitor și când noaptea punea stăpânire pe oraș, o creatură magică
pășea tiptil pe aleea plină de gropi, iar când
ajungea în dreptul atelierului își scutura bagheta lăsând în urmă o dâră
de praf magic. Ușa
se deschidea brusc ca și cum ar fi fost acționată de o telecomandă invizibilă.
Pășea înăuntru și se făcea nevăzută.
Era Zâna
Zâmbetului, sora mai mare a Zânei Măseluță.
Dacă cea din urmă
aduna dințișorii de lapte de pe sub pernele copiilor, răsplătindu-i pe aceștia
cu câte un bănuț de aur, Zâna Zâmbetului avea atribuții mai importante. Mereu
cu zâmbetul pe buze ea spunea răspicat: ,, Când viața îți oferă o mie de motive
să plângi, arată că ai o mie una motive să râzi”.
Ea era ferm convinsă că un zâmbet poate face minuni. Și cum spuneam, atribuțiile ei erau mult mai
importante. Cel mai bine se pricepea să aplaneze conflicte. Și tocmai aflase că un conflict stătea să
izbucnească, iar protagoniștii erau chiar subalternii ei aflați în diverse
colțuri ale lumii.
INCISIVUL, CANINUL, PREMOLARUL și MOLARUL, subalternii zânei, îi
raportaseră acesteia că MOLARUL DE MINTE dorește să schimbe oarecum ierarhia.
El susține că e mai inteligent... doar e ,,molar de minte” și dorește ca de
acum înainte el să ia toate deciziile. La aflarea acestei
vești, se impunea de urgentă o telecomferință!
-Eu nu voi fi niciodată de acord să mă
supun unui molar de minte! spuse INCISIVUL.
-Ai dreptate! spuse PREMOLARUL.
Molarul de minte
nu are nicio valoare, e ultimul care erupe și e cel mai vulnerabil dintre
toți.
-Așa este! spuse MOLARUL.
Eu sunt tot molar,
dar sunt un aristocrat, un gentelman, îmi curge sânge albastru prin vene.
Caninul, nu spunea nimic. Zâmbea ironic pe sub mustață. Dacă ar ști ceilalți că
el e capul răutăților? Dacă ar ști ceilalți că el, campionul intrigilor, el
urmașul lui Machiavelli este cel care l-a impulsionat pe domnul MOLAR DE MINTE
să-și ceară drepturile? Dar oricum nimeni nu va afla.
Aflând toate
acestea, Zâna Zâmbetului a hotărât că trebuie să intervină și, astfel, i-a
provocat să ia parte la o competiție. Cine va caștiga, va fi mai mare peste
subalterni. Fiecare trebuia să-și formeze câte o echipă alcătuită doar din
oameni fericiți. Cel mai important era să fie fericiți cu adevărat. Pentru că
mulți oameni doar cred că sunt fericiți, dar adevărata fericire nu au simțit-o
mulți.
Și astfel cei cinci au dat sfoară în țară
că organizează preselecții pentru cel mai frumos și natural zâmbet.
Veniseră la concurs,
de peste mări și țări, cu mic cu mare toți zâmbăreții.
Unii zâmbeau, alții rânjeau care mai de care, doar, doar se vor califica
în finală. În finală, participa câte un reprezentant din fiecare echipă. Juriul
era dotat cu un fel de șablon numit zâmbetul ideal.
Deși au fost desemnați din fiecare echipă
cei mai joviali cetățeni, niciunul nu reușea să se încadreze în standarde și
atunci cei cinci au hotărât să încerce ei să refacă un zâmbet perfect. L-au cooptat și
pe MOLARUL DE MINTE.A ieșit cel mai frumos zâmbet. Era mirific. . .
Atunci Zâna Zâmbetului i-a chemat la ea și le-a arătat rezultatul.
Fericiți, s-au îmbrățișat și i-au promis zânei că de acum înainte nimeni nu-și va desconsidera
coechipierul. Ei funcționau doar
ca o echipă, una fericită cu adevărat.
Zâmbetul unește
vieți, destine...
Ei au devenit mai
uniți ca niciodată, sub forma celui mai frumos zâmbet.
Vasiliu Daria-Ștefania
Dragă Daria,
Tu de acum și mai ales tu de mâine, când
poate vei fi hărăzită cu puterea de a înțelege mai repede și mai profund! Ție,
cu mintea de acum, când îmi ninge cu muguri de primăvară în gânduri, când cu
melancolie și totodată cu îndrăzneală îmi lepăd straiele cu paiete și personaje
din desene animate ale copilăriei, îți scriu gânduri de care te vei amuza sau
rușina ori la care vei medita. Încă nu ai ascuns gunoiul nici sub covorul
rațiunii, nici sub cel al emoțiilor și sentimentelor, ceea ce mâine poate te va
deruta, te va face să zâmbești amar ori să râzi în hohote de ridicolul
inocenței, după ce viața te va fi călit ca pe oțel.
Tu, Darie, fii un om bun și generos! Empatizează
cu cel de lângă tine, respectă-i și îndulcește-i suferința, bucură-te de
izbânda lui, oricât de măruntă! Asta mă învață, zi de zi, buna mea mamă, și
asta aș vrea să fac și să fiu: un om bun. Daria mea de mâine, e greu să fii un
om bun când egoismul și setea de a provoca răni sunt considerate virtuți. Poate
tu vei culege din cremene curajul de a face bine în bătaia soarelui, nu numai
în taina lunii. Poate tu vei avea puterea de a pleca de lângă oamenii care-și
confecționează medalii din lacrimile celorlalți.
Fii un om corect, iubită Darie! Asta mă
învață pe mine bunul meu tată: indiferent ce și cât ai avea de pierdut, fii ca
o stâncă în fața nedreptăților! Gândește-te bine și, odată decizia luată,
respect-o întocmai! Fii omul responsabil pe care familia, prietenii,
comunitatea știu că se pot baza! Azi îmi vine să mă ascund și după un fir de
iarbă pentru a scăpa de responsabilități, dar nu o fac, pentru că știu că nu e
corect și voi fi sancționată. Poate tu o vei face din convingere, dovedindu-te a
fi varianta evoluată în plan moral a celei de azi, pe care compromisul nu a
pătat-o de prea multe ori.
Fii un om perseverent și răbdător,
nestatornică Darie! Marile izbânzi vin după multă trudă, după sudoare, lacrimi
și noi încercări. Răbdarea este virtutea care te ajută să deschizi chiar și
porțile Raiului, atât timp cât este dozată corespunzător și nu este însoțită de
renunțare. Propune-ți obiective care te împlinesc și nu ceda niciun milimetru
în fața neputinței temporare! Ai răbdare cu tine, cu timpul ce uneori stă în
loc ori dispare subit, ai răbdare cu cei de lângă tine! Fii îngăduitoare chiar
și atunci când porți răni sufletești abisale și acceptă Omul ca pe un amestec
de bine și rău!
Nu-ți șterge zâmbetul de pe față și
inocența din suflet, bună Darie! Un chip zâmbitor e o candelă aprinsă, care
atrage lumină, dar și fluturi orbi. Ai grijă ce alegi! Nu mă izgoni cu totul pe
mine, cea de acum, din sufletul, din mintea ta de atunci! Permite-ți o porție
de inocență care să-ți devină barcă de salvare când griul poate deveni alb!
Nu-ți fie teamă de râsete înăbușite în fața-ți sau ascunse: fiecare are dreptul
să-și aleagă ce și cum vrea să fie. Tu împrăștie lumină și nu uita să te joci!
Joacă-te ca în copilărie, inocent! Joacă-te cu dezamăgirea, cu tristețea, cu
frustrarea!
Fii un om liber, timida mea Darie! Îmi
amintesc un documentar de pe Discovery în care cineva, un diletant, și-a
împlinit visul de a escalada muntele Kilimandjaro. M-a impresionat determinarea
lui, forța de a înainta prin nămeți, cu evidente semne de suferință fizică.
Sus, tot mai sus, până în cel mai înalt vârf african: Uhuru. În limba
africanilor, Uhuru înseamnă libertate. Nu renunța până când nu vezi soarele
răsărind de pe muntele Uhuru, delicată Darie! Cu picioarele degerate, cu
palmele zdrelite, dar trebuie să ajungi acolo, să străpungi pojghița de gheață
cu fanionul îndrăznelii. Libertatea este valoarea absolută, fără de care îți va
fi imposibilă fericirea.
Atât mă pricep eu, la cei 12 ani de
acum, să îți scriu ție, celei de 15, 20, 30 de ani. Sigur vei adăuga noi
deziderate pentru anii ce or să se cearnă peste inocența de acum, dar sper că
vei păstra esența și vei purta mereu cu tine primele substraturi sufletești,
așezate cu atâta grijă și atâta drag.
Îți transmit cele mai gingașe gânduri de
bine, de viață dreaptă și fericită!
Cu dragoste, azi pentru mâine,
a ta Daria
Premiul III
Buzatu Elena-Amelia
Scrisoare
către mine,
Dragă EU, nu am mai discutat demult,
observ că ai mai crescut și că în acest timp ai acumulat foarte multe
informații bune, dar și unele “apucături”, care - între noi rămână vorba - nu
caracterizează o domnișoară… Mă bucur să văd că nu ai renunțat la visurile tale
și că visezi în continuare chiar dacă uneori… cu ochii deschiși.
Aici vreau să te avertizez să ai
grijă să nu depășești limita dintre vis și realitate și mai vreau să știi că
pentru ca dorințele să prindă viață, trebuie să muncești din greu.
Planurile pe care le-am făcut împreună
sper că au rămas valabile. Mai știi când stăteam seara până târziu și ne
pregăteam pentru concursurile la care urma să participăm și ne gândeam la
cărțile pe care le-am citit și la cărțile pe care urma să le citim, la
călătoriile și la locurile pe care doream să le vizităm, la oamenii minunați pe
care speram să îi cunoaștem?
Stai, stai, stai… că vreau să te
cert puțin!
Simt că în ultimul timp ceva te
distrage și te îndepărtează de mine, dar văd că tu conștientizezi acest lucru
și încerci să corectezi acele “apucături”. Te cred când îmi spui că tehnologia
din ziua de astăzi te acaparează și că unii așa ziși “prieteni” ți se par
interesanți, cu gesturile și stilul lor de a fi, dar mă bucur să văd că ai
observat chiar tu, că nu tot ce este pe internet este bun și că nu este bine
întotdeauna să urmezi pașii celor din jur, dar chiar și așa ai luat un pic din
comportamentul lor, iar mama a fost prima persoană care a observat schimbarea
ta și uneori se mai lasă cu ceartă. De aceea te rog să ai grijă, să nu uiți
niciodată că prioritatea ești tu, iar acum să încetăm cu reproșurile și să ne
întoarcem la visurile noastre.
Sunt mulțumită de tine și văd că la
școală, chiar dacă acum ești în clasa a V-a, ai reușit să te acomodezi foarte
repede cu doamnele și domnii profesori și cu modul lor de predare. Văd că
matematica a rămas tot prietena ta cea mai bună, iar la literatură, apetitul
tău pentru citit crește pe zi ce trece. Cât mă bucur! Mi-a plăcut tare mult să
te însoțesc în lumea magică a lui “Harry Potter”, dar și să fiu cu tine în
cartea ”Singur pe lume” în care am râs și am plâns alături de Remi. Îți mai
amintești cum ne-a încercat pentru prima dată starea de confuzie alături de
Meg, în cartea “O buclă în timp”, acum abia aștept să văd în ce aventuri vom
mai porni, alături de cărțile preferate. Totuși, trebuie să recunoști că uneori
îți este dor de clasele I - IV și de doamna învățătoare, dar tot singură te
îmbărbătezi cu faptul că ești curioasă să vezi ce îți oferă viitorul.
Avem multe visuri și dorințe împreună și sperăm să le putem îndeplini,
dar pentru a face aceste lucruri trebuie să muncim mult, iar în tot acest timp
nu trebuie să uităm să ne jucăm și să ne bucurăm de copilărie.
Mă bucur mult că am vorbit cu tine și tare aș vrea să nu uiți niciodată
că eu:
- te aud;
- te ascult;
- te înțeleg;
- și voi fi mereu aici când vei
avea nevoie de mine!
Mateș Daria
Librăria cu zâmbet...
Aerul tăcut fugea spre nemărginire precum un
izvor fierbinte, turbând porumbeii ce păreau că delirează de la căldură. Iris
le ținea isonul. Expresia de pe chipul ei te făcea să nu înțelegi dacă era
nervoasă din cauza căldurii sau din cauză că era adolescentă.
În ziua aceea traversa canicula cu mult curaj
sau mai bine spus cu silă, îndreptându-se spre librăria mătușii ei, Maia.
Făcuseră un târg și, dacă era de ajutor, primea la schimb o sumă de bani pentru
un nou raft în camera ei.
Când după trilioane de ani de umblat prin
deșert ajunse în sfârșit la fântână, deschise ușa, arzându-și palma dreaptă:
-
Iris, ai venit! Nu îmi vine să cred că te-a lăsat inima să vii aici, pe căldura
asta!
-
Omul și-ar smulge inima din piept pentru bani, nu-i așa?
Cele două s-au strâns în brațe și Maia a
strigat:
-
Aurelia, hai să o cunoști pe Iris! E nepoțica mea, ți-am povestit de ea.
Apoi Maia fugi să o ajute pe o doamnă care
escalada niște rafturi:
-
Pentru Dumnezeu, nu înțeleg de ce puneți cărțile cele mai bune pe raftul de
sus? strigă cucoana.
Între timp, Aurelia, care era cu două capete
mai înaltă decât Iris și avea fizicul unui bodyguard de președinte de stat, se
apropie și o inspectă pe fată, cu un aer îngâmfat, de zici că se credea președintele de stat.
- E
cam aglomerat pe aici. Nu mă așteptam să găsesc atâția oameni într-o librărie!
sparse gheața Iris.
-
Meh, azi e aglomerat fiindcă e caniculă afară și oamenii vin în cireadă să se
adăpostească. Zici că plouă cu acid. Nu toți sunt clienți. De exemplu, tipul
ăla care citește dintr-o carte. Dacă te uiți atent, realizezi că o ține cu
susul în jos. Omul ăla e un tâmpit iremediabil, conform tuturor legilor
naturii, descoperite de cei mai mari savanți psihiatri.
-
Sunteți cam aspră, nu credeți?
-
Am trecut prin viață, care e scuza ta? Apropo, îți place să citești, am
dreptate?
-
Urăsc cărțile, răspunse Iris și privi cu satisfacție dezgustul ce se afișa pe
chipul Aureliei și, ca să pună paie pe foc, adăugă: Sunt plicticoase.
Femeia se îndepărtă de ea, de parcă fata avea
ciumă, și Iris plecă să șteargă praful de pe unele cărți ce păreau că n-au mai
fost atinse de pe vremea în care Ion Iliescu îi dădea lecții de călărit lui
Ștefan Cel Mare.
Câteva ore mai târziu, soarele părea să fi
cucerit mai mult teritoriu din librărie și se încrunta la coperțile cărților
care păreau să roșească. Sau se pregăteau să ardă. Dacă le priveai atent,
riscai să îți arzi retina. Iris își dorea mai mult ca orice să facă un pariu cu
cineva cu privire la cât timp va mai dura până prima copertă se va aprinde.
Parcă la ani lumină depărtare, Aurelia se certa cu o clientă:
-
Dacă îți mai aduci pacostea de copil, care rupe paginile cărților, jur că
zboară pe ușă așa cum l-ai făcut tu și mi se pare mai convenabil îmbrăcat, în
cârca ta!
„Tehnica de vânzare a Aureliei e
extraordinară! Zbiară un pic la om și după, îl dă afară. Parcă ar fi profesoara
mea de religie!”
-
Deci, îți place aici, Iris? întrebă mătușa ei care implora din priviri un
răspuns afirmativ.
-
Păi e destul de plictisitor, să nu mai spun că îmi ard creierii. M-am gândit,
mătușă! Dacă în iad e tot atât de cald, trebuie să încep să fiu mai drăguță cu
oamenii.
-
Plictisitor? Eu zic că e un loc poetic, vesel, o bucățică din rai!
-
Deci, tu zici că în rai e mai cald ca în infern. Cred că are sens, pare mai
aproape de soare.
-
Iris, ignoră temperatura și privește în jur! Uite, bebelușul acela râde! Nu e
un scump? zise Maia și arătă spre un cărucior.
-
Nu râde, are colici, răspunse mama copilului, care la fel ca toate mamele,
părea să mai aibă nevoie de cafea.
-
Mda, foarte vesel! Poetic, chiar! Și eu simt la fel, bebelușule!
-
Știi ce, Iris, du-te și la rafturile din spate! Mai târziu vei vedea cât de
frumos e aici!
Acestea fiind spuse, fata porni leneș spre
cărțile ce o așteptau. Atâtea vieți ce o așteptau, cărți pline de praf ale
căror cuvinte te cuprind atunci când le citești și te iau într-un zbor suav ca
să pătrunzi în alte ținuturi și să uiți cine ești cu adevărat...
Luă o carte de pe raft, praful tresări încet
și se vărsă pe podea, acolo unde îi e locul. O cunoștea bine, avea prieteni
acolo, prieteni de care uitase după ce lăsase cartea pe un raft și se întorsese
în lagărul realității, unde oamenii nu își mai zâmbesc pe străzi, ci își văd de
drum beți, gata să își uite visurile.
O deschise ca să mai simtă încă o dată
mirosul de acasă și realiză că primele două pagini erau lipite cu gumă.
-
Urăsc oamenii, spuse mai mult pentru sine sau poate pentru a vorbi cu un vechi
prieten. De ce vin oamenii aici dacă nu iubesc ce ne oferă cărțile? E stupid,
nici ateii nu merg la biserică!
-
De fapt, ai fi surprinsă să afli câți oameni ce sunt prezenți duminică de
duminică la slujbă sunt atei, îi răspunse acel vechi prieten. Dar nu trebuie să
urăști oamenii! Uită-te la cărțile astea! Au coperți diferite și spun povești
diferite. De la fiecare avem ceva de învățat, fiecare are ceva frumos, fiecare
are o voce și o culoare unică. Nu așa sunt și oamenii? Oamenii și cărțile ne fac
să zâmbim, ne unesc.
Dulce vrăjeală! Dar îți pasă că e vrăjeală
când ți-o spune cineva de care ți-e dor? Între timp începuse să se lase seara,
semn că există cineva căruia îi pasă de noi, semn că planeta se învârte în
continuare sau mai bine zis cade prin univers cu șaizeci de trilioane de
kilometri pe secundă. O zi normală.
Datorită miopiei lui Iris, fantomele ieșeau
grămadă din librărie, în nuanțe grăbite ce se amestecau. Doar câteva mai
rămăseseră și semănau mai mult a fi oameni. Acum Aurelia glumea cu clienții,
iar paginile erau întoarse cu delicatețe și mirosul de acasă plutea în lumina
blândă a înserării. Poate că nu toți cei șapte miliarde de oameni de pe planetă
ne fac fericiți, dar viața devine mai specială când trebuie să ne găsim
oamenii. Devine și mai specială când le dăm de urmă și îi facem să zâmbească
sau când îi citim.
Maia veni spre Iris cu două înghețate în mână
și încercă să lege un fir de vorbă:
-
Știu că e cam târziu, dar trebuie să stai mult la coadă pentru înghețată în
timpul zilei.
-
Niciodată nu e prea târziu pentru înghețată!
Cele două se așezară pe jos, sprijinite de
cărți, de oameni necunoscuți, de prieteni. Maia îi înmână salariul nepoatei
sale. Aurelia apăru în peisaj și spuse:
-
Tare aș vrea să îmi țin limba în spatele dinților, dar cum te-ai gândit că ar
fi o idee bună să o aduci pe fata asta aici, dacă nu îi plac cărțile?
-
Cum adică? Iris a citit zeci de cărți, nu mai are loc în biblioteca din camera
ei!
Iris savură câteva clipe nedumerirea din aer
și apoi mărturisi:
-
Strâng bani pentru un raft pe care să îmi țin cărțile. V-am mințit azi când am
zis că le urăsc, deoarece nu am vrut să vă acord mândria de a avea dreptate!
-
În cazul ăsta te respect, copilă! declară Aurelia cu sinceritate.
Cele trei mai râseră puțin, până se lăsă
întunericul, apoi ieșiră în inima nopții și porniră pe drumurile lor, vegheate
de stele, prieteni vechi, uitați...
Mențiuni
Urucu Luisa
Sufletul cărților
Îţi place să citeşti? Auzim des această întrebare. Eu
mereu mi-am imaginat Raiul într-o bibliotecă. Lectura e un paradis al
sufletului unde fiecare îşi poare crea propria lume.
De cănd suntem mici ni se
citesc poveşti. Povesti minunate pe care le auzim în repetate rânduri, dar care
nu ne plictisim niciodată. Cred că în sufletul fiecăruia dintre noi există
nevoia de a asculta şi spune povesti, indiferent de vârstă. Avem nevoie de asta
deoarece acolo, în lumea poveştilor totul este posibil, binele triumfă, găsim o
lume aşa cum ne-o dorim şi pe cea în care trăim. Suntem şi ceea ce citim, nu? Pentru că fiecare
dintre noi se regăseşte într-un alt gen de lectură, are nevoie de alte tipuri
de scrieri, preferă alte tipuri de scrieri.
Fiecare dintre noi percepe altfel bucuria sau
durerea, fiecare are propriile preferinţe. Acestea sunt aşternute pe hârtie cel
mai bine de scriitori. De cât de mult ne regăsim în felul în care scriitorul
redă trăirile noastre depinde preferinţa pentru un autor sau altul. Tot ce ne
lipseste în suflet este umplut cu ajutorul cuvintelor. Ele ne alină, au puterea
să ne vindece rănile, să ne facă să înţelegem evenimentele, cauzele binelui sau
ale răului, acţiunile unor oameni...
A avea o carte lângă tine
e ca şi cum ai avea un prieten care te înţelege şi în care te oglindeşti.
Cartea poate să îţi fie ca un suport moral şi un umăr pe care să plângi, poate
fi un pansament peste o rană deschisă.
Unii oameni citesc din obligaţie, alţii din plictiseală, unii citesc ca
să uite ceva, iar alţii ca să-şi amintească sau să retrăiască. Sunt şi oameni
care nu citesc deloc, deloc. Nu îmi pot imagina aşa ceva, dacă nu aş citi nu aş
putea trăi. Fiecare carte citită este o
uşă deschisă către o lume nouă, către o viaţă pe care nu ai trăit-o până
atunci, dar pe care o poţi trăi de fiecare dată când o reciteşti. Prin cărţi
trăim o mie de vieţi. Iar cartea, chiar dacă este un prieten rece, este un
prieten sigur!
Cărţile te fac să uiţi de
lipsuri, de neajunsuri, generează idei
şi modele de viaţă prin personajele pe care le creează şi situaţiile în care
acestea sunt puse. La urma urmei, şi scriitorii se inspiră tot din viaţă, nu?
Şi căte vieţi se sting în anonimat!
Cititul poate fi un
refugiu atunci când vrei să scapi dintr-o lume în care nu te mai regăseşti sau
care te dezamăgeşte, când vrei să îţi reîncarci bateriile sau, pur şi simplu,
să te simţi bine, să te relaxezi. Cât timp citeşti înveţi, cât timp înveţi eşti
convins de un lucru- trăieşti! Este dovada că sufletul trăieşte şi se hrăneşte
cu felurite emoţii şi că pentru un timp,
în interiorul tău ai parte de acea armonie nelămurită şi necunoscută ţie până în acel moment, ajungi să cunoşti
părti din propria persoana despre existenţa cărora nu aveai habar. O carte
poate reprezenta o înşiruire de momente, sentimente, trăiri, gânduri şi
amintiri. Citind dispar grijile şi toate
sentimentele apăsătoare, te descoperi şi descoperi cum e să trăieşti viaţa
altcuiva, descoperi cum să-ţi găseşti
liniştea pentru că, deseori doar cuvintele te pot ajuta să îţi schimbi starea.
Îndrăgeşti personajele, pătrunzi în lumea lor şi este foarte greu apoi să o
păprăseşti.
Cred că scriitorii sunt geniali. Ei nu scriu
pentru că vor, ci pentru că nu au de ales- ,, suferă de prea mult suflet” cum
spunea Blaga. Geniile întotdeauna doresc să împărtăşească cu
ceilalţi ceea ce adună în sufletele lor, parcă lupta să evadeze din ei inşişi.
Au mereu în suflet o explozie de sentimente pe care le aştern într-o carte.
Este ca şi cum ar fi descoperit sensul vieţii. Poate că asta şi fac puţin căte
puţin cu fiecare filă pe care o scriu. Niciodată nu încetez să mă minunez cum
pot să potrivească totul atăt de perfect pentru a crea povestea. Şi de căt de
multă putere pot avea cuvintele. Cărţile
sunt adevăratele noastre comori. În ele este adunată toată înţelepciunea
lumii.
Eu nu pot fi completă fără cărţi. Citind, părăsesc
rutina zilnică şi găsiesc ceva nou, un refugiu, o nouă poveste, o nouă
perspectivă.
Cărţile sunt flăcări ce
pot lumina suflete goale.
Ea îţi oferă consolare şi
explicaţii pentru lucruri nefăcute, pentru greşeli, pentru neîncredere.
Eu cred că cei ce citesc
sunt mai împăcaţi, mai fericiţi.
Un om care citeşte nu a
trăit degeaba!
Cărţile sunt chemarea
unor prieteni din trecut, pe care nu i-ai întâlnit niciodată dar care-ţi spun
în fiecare clipă:”Sunt aici pentru tine, prietene!” Cine spune că toţi
prietenii oamenilor trebuie să fie oameni?
Habar nu avem că nişte
file fără viaţă(aparent) pot salva vieţi cum niciun doctor nu ar putea să o facă.
Mercea
Andreea
Pentru
fata aceea visătoare, care are mereu zâmbetul pe buze... Pentru fata aceea
perseverentă, care vrea să câștige mereu și nu se dă bătută ușor... Cea care
încearcă mereu să vadă partea pozitivă, oricât de rău ar sta lucrurile, dar
care duce o luptă interioară pe care încearcă să o câștige...Vreau sa îți
trimit un mesaj...
Dragă Eu ,
Îți
scriu acum ca să te încurajez! Știu că treci printr-o perioadă dificilă și știu
că încerci să nu lași să iasă la iveală sentimentele pe care le ai...Nu ai pe
nimeni cu care să poți vorbi sau să îi mărturisești problemele tale. Îți e
frică! Îți e frică de oameni și părerile lor și de faptul că ar putea să te
judece! Încerci să fii deschisă și să îți împărtășești gândurile, ceea ce e
foarte bine, însă de multe ori frica te împiedică...Îți e frică să îți spui
opinia sau ce-ți displace din cauza faptului că tu crezi că persoanele te vor
urî...
Draga
mea, mereu ți-am spus că nu ar trebui să îți pese de ce spun ceilalți despre
tine, atâta timp cât tu ești fericită! De ce încă îi asculți? De ce îți pasă
atât de mult de părerea lor? De ce lași frica să te domine? Revino-ți din acest
tărâm al fricii din interiorul minții tale și fii puternică! Eu sunt cu tine!
Eu sunt tu - momentan singura persoană care îți știe cele mai adânci probleme
sufletești.
La fel ca toți, ai avut certuri cu
prietenii și încă ai. De obicei încerci să le eviți și pe parcursul verii chiar
ai reușit. Într-un fel sau altul. Ești într-o zonă în care nu prea sunt mulți
copii de vârsta ta, așa că ai încercat să îți faci prieteni și din alte părți.
Prieteni online, virtuali. Ai început să vorbești mult cu ei și chiar ai ajuns
să îți placă o anumită persoană cu care
păstrezi legătura... Poate ea e chiar singura din acești prieteni care
încă e alături de tine... Încerci să împărtășești sentimentele față de ea, cu
toate că apar unele certuri stupide și tu continui să le pui la suflet, ceea ce
ar trebui să nu mai faci... Ceilalți ți-au pierdut interesul! Faptul că ai
trecut repede peste pierderea celorlalți e de admirat. Pierderea unui prieten
nu e un capăt de lume și știi asta! Continuă să crezi că, dacă nu a rămas, nu a
fost menit să fie!
Ține minte un lucru! Tu să ai puterea să
treci de una singură peste toate, chiar dacă îți pare imposibil momentan!
Încetează să îți mai tot ceri iertate pentru lucruri pe care nu le-ai făcut,
încetează să te învinovățești singură! Continuând așa o să te îmbolnăvești
sufletește pe parcursul timpului și știu că nu vrei asta! Îi poți spune mamei
unele probleme și știi că ea te va ajuta cum a făcut și până acum. Nu trebuie să îți fie rușine de ea. Știi că
te înțelege și te sprijină cum poate.
Ești o persoană iubită! Nu uita! Chiar dacă e greu, continuă să zâmbești! Știu
că poți să câștigi acea luptă interioară! Cred în tine! Ține minte că mereu
există o rază de soare printre norii întunecați ai vieții...
Cu
multă dragoste, tu însăți!
