Toma George Nicușor
Vis de copil
Am convingerile mele,
C-o să zbor de mii de ori,
Chiar dacă nu printre stele,
În mod sigur printre nori.
Eu doresc ,când voi fi mare,
Să mă fac cosmonaut
Și să depășesc hotare
Pân-atunci de netrecut.
Cine mă cunoaște bine,
Incurabil,visător,
A aflat chiar de la mine
Cum visez mereu să zbor.
Guedenon
Nira
Legenda
Primăverii
(Zâmbetul uneşte)
Demult, tare demult, pe când Pământul era
în stăpânirea zânelor, nu existau decât două anotimpuri: Vara şi Iarna. Fiecare
erau conduse de câte o zână.
Aceste două zâne nu prea se plăceau, de
fapt, deloc. Ele voiau să fie una mai puternică ca alta şi fiecare credea că
cealaltă e inutilă.
Astfel, s-a iscat o ceartă aprigă, iar
Pământul suferea şi era nefericit.
Legenda spune că o zână bătrână şi
înţeleaptă, căreia nu-i convenea această gâlceavă, i-a venit o idee. A stat de
vorbă cu Nenea Timpul şi s-a dus la cele două zâne, Vara şi Iarna, şi le-a
spus:
‒ Nu trebuie să vă certaţi. Amândouă
sunteţi la fel de puternice. Una fără alta nu aţi putea exista şi viaţa ar
dispărea. Sunteţi foarte importante!
Zânele au înţeles şi şi-au cerut scuze una
celeilalte.
‒ Îmi cer iertare, dragă Iarnă!, a spus
zâna Verii.
‒ Nu. Eu îmi cer iertare, dragă Vară! Eu
am început cearta. E vina mea.
‒ Ba a mea!
‒ Ba a mea!
‒ Gata! Ajunge!, strigă la cele două zâne
Zâna Nopţii, prezentă la cearta lor împreună cu alte zâne. Am să o chem pe zâna
înţeleaptă ca să vă lămurească din nou. Amândouă sunteţi vinovate.
Vara şi Iarna au tăcut o clipă şi apoi
s-au îmbrăţişat.
Din bucuria lor a apărut o floare plină de
lumină şi căldură din care s-a născut o nouă zână pe care au botezat-o Zâna
Primăvara, un nou anotimp, un nou început al timpului din Univers.
Pământul s-a bucurat şi zâmbetul s-a răspândit pe toată planeta.
Pontoș Eunice Diana
Vis
de copil
Vis
de copil nemărginit
Pe
un tărâm de stele pornit
O
lume a vieții în multe culori
Comoară
și zâmbet în micile flori.
Răsărit
și apus, vis neschimbat,
Va
luci și va-ntări sufletul curat.
O
lume a vieții în mii de povești
În
care mereu tu ai vrea să trăiești.
O
lume în care visul curat
Din
nou transformă trecutul pătat
O
lume de basme, de vise și dor
Ce
trăiesc în al nopților cor.
Să
fii visător, să poți a zâmbi,
O
lume mai bună să poți construi.
O
lume de basm, de povești și de vis,
O lume a dragostei de neînvins.
Jecu Miruna
ZÂMBETUL UNEȘTE
Am
așteptat 30 de minute ca să pot intra în sală. Se spune că „Actorii” au nevoie
de mult timp ca să creeze un spectacol. Eu nu credeam asta, mai ales după ce am
așteptat 30 de minute afară, în frig. Acesta era primul meu spectacol, prima
dată când mergeam să vizionez o piesă de teatru într-o sală, și nu la
televizor. În acea vreme, biletele costau mult mai mult decât acum. Dacă-ți
permiteai să mergi la o piesă de teatru, erai bogat.
Deja mă
plictisisem de așteptat. Eram pe rândul 3, scaunul 15.
Nu aveam cea mai bună priveliște spre scena de acolo, dar
era bine oricum. Nu era nevoie să vezi cel mai bine. Nu am vrut pe primul rând,
deși era o grămadă de locuri libere pentru că de acolo nu se vede nimic. Mereu
o să îți intre luminile în ochi, ceea ce nu te ajută cu nimic. Am preferat mai
degrabă un loc mai la umbră, în colț. În fond, nu eu eram personajul! M-am
așezat destul de bine și toți oamenii de pe primul rând parcă voiau deja să se
termine spectacolul. Am început și eu să vreau același lucru. Nu mai aveam
răbdare! Poate era mai bine dacă rămâneam acasă și mă uitam la cutia aia veche,
pe care nici nu o pot numi televizor. Cred că ar fi fost același lucru. De
fapt, am emoții!
Iată că
acum vine și cireașa de pe tort! Lângă mine s-a așezat o doamnă mai plinuță. Pe
cine păcălesc?!... O doamnă CÂT ZECE ELEFANTI, care respira așa de tare încât
îmi stricase tot cheful.
Și asta nu era suficient! Își ridica
poșeta roșie - în acei ani poșetele roșii erau foarte populare - își scoase o
cutie și o lingură, a deschis-o și a
început să mănânce un aliment urât
mirositor care părea dezgustător. Cine mănâncă la teatru!?!?
Și nici
ASTA nu era DESTUL... Mai și mânca cu gura deschisă. Am stat și m-am uitat la
ea până când ochii mi s-au înroșit. Își întoarce capul cu o gușă uriașă și îmi
observă privirea dezgustată, ceea ce nu era prea frumos din partea mea, dar nu
părea să o afecteze. Nu termină de mâncat și începe a vorbi:
-Știi...
Ev ai mofc fiaost la sptcale das-tes.
Eu nu
răspund nimic. Mă jur că nu am înțeles ce a spus. Vede că eu nu dau niciun semn
și se întoarce înapoi la mâncarea ei. Eu încă nu pot numi mâncare ceea ce
înghite ea acolo. Asta chiar mi-a distrus tot cheful de spectacol. Acum mă
gândeam ce bine era dacă rămâneam acasă și stăteam în patul meu moale
îmbrățișându-mi perna în formă de inimioară.
Și cât de răi pot fi actorii! Chiar nu pot începe mai
devreme?! Cred că sunt zece minute de când ne-am așezat.
Dar
asta nu era destul, în spatele meu se așezase un adolescent atât de
neastâmpărat! Dădea în continuu cu picioarele în scaunul meu.Voiam să mă întorc
la el și să îi spun să se oprească, dar nu puteam. Eram blocată de brațul gigantic
al femeii care stătea lângă mine. Uneori mă întreb de ce așteptarea pare
întotdeauna infinită? Voiam doar să văd
pentru prima dată un spectacol!
Uneori te intrebi, cât de greu poate fi un spectacol de
vizionat? Păi, dacă nu știai raspunsul la întrebare, îți spun eu: FOARTE GREU.
Eu eram
gata obosită de atâta așteptare. Nu mai puteam. Chiar voiam să plec, dar am
auzit:
-Toți
spectatorii să ia loc! Începe spectacolul!
Aceste
cuvinte m-au făcut să nu mai plec. Eram atât de fericită. Mi-am pus rucsacul înapoi pe scaun și
m-am făcut comodă. În sfârșit, începea. Chiar credeam că nu o să mai aud acele cuvinte.
Pentru mine spectacolul încă însemna o risipă de bani.
Așteptasem cam mult!
Apoi
luminile s-au stins. S-a lăsat o liniște infernală care inunda sala. Încă nu
începuse nimic. Am așteptat ceva timp până când a început muzica. Era o muzică
pe care o auzi în desene animat, muzică la trompeta care anunța intrarea unui
rege în camera. Și atunci mi-am dat seama ce greșeală am făcut. Ce prostii am
putut să spun! Atunci când s-a ridicat cortina, am observat greșeala. Câte
prostii am putut să spun despre actori, când aceștia erau doar niște COPII! Cum
am putut să spun asta?
Atunci
am realizat că eu, dacă aș fi fost în locul lor, aș fi tremurat toată de frică, nu aș fi îndrăznit să apar pe scenă, în fața unui public așa de
numeros și recalcitrant, care nu avea răbdare și făcea gălăgie! Chiar le
trebuia mult timp de pregătire, dar tot nu îmi dau seama cum nu am putut să nu
fiu mai atentă.
Și
atunci spectacolul a început.
Era un
copil care își spunea replicile cu greutate.
Se înroșise tot! Adolescentul din spatele meu a început să
râdă de el. Mă uitam la acel copil pierdut în râsetele adolescenților din sală.
M-am uitat la privirea lui inocenta care se uita prin toata sala să găsească un
pic de susținere.
A
început să se uite la mine și eu atunci i-am zâmbit. Am început să simt cum
curajul i-a revenit din nou. A început să își spună replicile foarte bine, fără
nicio problemă, și totul, datorită acelui zâmbet.... Acel zâmbet i-a readus tot
curajul. Acel zâmbet l-a reunit cu ceilalți copii... Și cu publicul! Și acum
mi-am dat seama: cu un singur zâmbet se pot face minuni. Eu, cu zâmbetul meu,
pătrunsesem în lumea lui și el, o luminase pe a mea!
Da! Avea
dreptate mama. Zâmbetul unește!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu