Premiile secțiunii 7-10 ani proză - Concursul Național de Creație Literară "Și eu știu să scriu!" 2022

     Premiul I 

Crețu Eva Maria

„Scrisoare către mine”

           23 februarie, 2022

Dragă Eu din viitor,    

                        

Bună! Eu acum sunt în clasa a IV-a, iar tu, nu știu exact în ce clasă ești, poate ai terminat facultatea.

Nu știu cum este în viitor, și nu știu dacă voi avea un viitor strălucit, dar sper ca voi face ceea ce trebuie.O intrebare nu îmi dă pace de ceva timp. Cred că pot să te întreb, nu? Tu cum ai ajuns în viitor? Ai urcat pe o scară în spirală, veche, înconjurată  de ceață, iar treptele erau acoperite de iederă? Ai urcat câte o treaptă și te apropiai de viitor, iar atunci când îți cădea un lucru din ghiozdan trebuia să cobori și să te întorci în trecut adica în amintiri ? Când oboseai și stăteai pe o treaptă erai în prezentul viitorului meu? Cred că o să îmi răspund singură într-o zi.

Apropo de întrebări, m-a întrebat o colegă care a fost cea mai frumoasă experiență trăită de mine. Eu i-am spus că am multe experiențe frumoase, chiar foarte multe, dar mereu mi-au plăcut surprizele. M-am gândit puțin și i-am spus că cea mai frumoasă experiență din multitudinea de posibilităti este necunoscutul. Nu cred că i-a plăcut răspunsul meu, sau poate nu a înțeles, dar cred că eu cea din viitor, știu mai bine, adică tu. Poate știi și ce s-a întâmplat cu ciocolata mea din dulap, poate a mâncat-o Ștefan, fratele meu, nu că aș vrea să îl acuz de așa un fleac.

Eu, știi și tu, că sunt foarte vorbăreață și mai am foarte multe întrebări pentru tine, adică pentru mine. Am ales o întrebare esențială pentru noi, de fapt. Sper că îți mai place să citești? Mai există cărți cu copertă, pagini, dacă nu, este foarte trist, pentru că mie îmi place să miros paginile. De-a lungul timpului m-am specializat și am început să așez mirosurile pe categorii. Sunt multe cataloage cu mirosuri și dulapuri la mine în cap, o să îți spun câteva , dacă vrei. Categoria celor care au făcut cartea, categoria celor care au citit-o, categoria celor care au vrut să o citească, dar nu au făcut-o și categoria celor care au citit-o printre rânduri.Atât.

            Tu, dacă ești adult ai o meserie, nu? Eu, acum îmi doresc să devin designer vestimentar, sper că asta este meseria pe care o practici. Sper că ești amabilă în continuare și că ai prietenii alături, dar sper că și tu îi susții la rândul tău să iși îndeplinească visurile.

            Cum este lumea din viitor ? Cred că totul este digitalizat, dar sper că au rămas și unele lucruri neschimbate, nu? Sunt sigură că nu totul este digitalizat, timpul nu poate fi online. Eu, Eva de acum nu am cum să știu cum poate fi în viitor, dar pot să îmi imaginez că timpul este atât de limitat încât un minut trece într-o milisecundă.

            Cred că s-au schimbat multe în timp. Eu sper ca tu, de fapt eu, să nu mă fi schimbat în rău, ci în bine.Știu că nu va fi la fel în viitor, dar sper că un singur lucru să nu se schimbe, prezența lui DODO. Mica mea pisică,cum îi spun eu, Steaua mea neprețuită, mi-aș dori să trăiască îin continuare. Chiar vreau să trăiască!

            Cum ți-am mai spus, am multe întrebări, dar acum trebuie să mă opresc, pentru că cerneala din stilou este pe sfârșit, dar cu siguranță îți voi mai scrie și alte scrisori.

                                                                                                                                 Cu drag,

Eu din trecutul tău și tu din viitorul meu!

Mihăilă Alex

                                                                                 

Cufărul cu amintiri

A scrie o scrisoare pentru mine nu este atât de ușor pe cum credeam.

Nu știu dacă îți mai amintești, dar eu sunt Alex cel de odinioară. Din acest motiv mi-am scris o scrisoare să nu uit de mine, cel de atunci (februarie 2022). Trebuie să fac curat prin borcanele cu amintiri prăfuite. Să le șterg puțin de colb, altfel vor dispărea și le voi uita. Voi hoinări puțin prin ele și voi încerca să le retrăiesc.

Oare îmi mai amintesc atunci când culegeam ideile de povești din Palatul Imaginației? Când făceam atâtea texte frumoase sau atunci când am câștigat la concursul Și eu știu să scriu? Sau atunci când nu știam să scriu, cum scriam poveștile? Le desenam în cuvinte. Umpleam pagini după pagini, ca într-o cascadă, fără oprire. Cu ajutorul lor am reușit să aștern ideile pe hârtie.

Ma văd pe mine cum mă uitam în enciclopedii. Îmi plăceau foarte mult păianjenii, șerpii și corpul uman. Greu îmi era să plec de lângă vitrina librăriei, când vedeam o carte nouă expusă pe un șevalet. 

Nu pot să las praful să încremenească pentru totdeauna peste borcanul care adăpostește jucăria mea preferată. Nu știu când am primit-o. Eram prea mic dar o am dintotdeauna. Este un tigru portocaliu, cu burtica crem, iar pe corp are niște dungi negre. Când eram mai mic îl luam cu mine peste tot. De-a lungul timpului a primit multe nume: Tag Mag, Tag Mic, Tigru Mic, Tigrișorul Mic, Tigrișor și, în sfârșit... Tigrilă. Niciodată nu m-a abandonat la necaz, mai ales când eram bolnav. Timpul nu a fost prietenos cu el. Cu toate astea are același farmec. O să am mare grijă de borcanul acesta. Nu vreau să-l uit.

Învălmășite în alt borcănel, șad cioburi din prima zi de școală, colegii, doamna și prietenii mei. Pe unele le dau deoparte, iar pe cele mai haioase le păstrez: poznele făcute cu prietenii mei, temele pedeapsă, mascota clasei, poveștile, clubul de lectură și excursiile.

Un borcan special îi ține la păstrat pe cei patru prieteni: Citilă, Gândilă, Istețilă și Poezilă. Consider că sunt cele mai frumoase povești făcute de mine. Le curăț mereu de praf. Povestea este de ieri, este și azi, dar va fi și mâine.

Într-un mare borcan sunt așezate cu mare grijă familia și copilăria. Sunt cele mai importante. Unele sunt ca niște piese de puzzle. Oricât încerc, nu le pot potrivi. Cu toate astea mă străduiesc ca praful să nu le năpădească, precum o ciupercă.

Într-un ungher cu miros de hârtie veche și nelămurire găsesc un borcănel colorat. Sunt întrebările pe care mi le-am închipuit. La câteva am găsit răspunsul. Le mut în alt borcan. La cele fără răspuns mă voi întoarce din când în când: De ce trebuie să cresc?; De ce existăm?; De ce unele lucruri le uiți?; Oare universul a existat dintotdeauna?; De ce ne mai îmbolnăvim? Le păstrez în Tărâmul lui “De ce?”.

Mai este și un borcan încremenit în timp. Oricât mă uit în el este gol. Nu îndrăznesc să îl dau deoparte. În el sigur sunt niște amintiri importante, chiar dacă nu vor să le zăresc. Ele țes ce sunt eu acum și ce voi fi. Cu ajutorul lor poate voi deveni ceea ce îmi doresc (un scriitor renumit).

Hai să hoinăresc puțin prin borcanul plin de personaje care m-au făcut să termin o carte: Habarnam cel pus pe șotii, veșnic neschimbat, Matilda, Charlie, Burratino, Erus, Țup și Gelsomino. Cu ajutorul personajului meu preferat, Habarnam, m-am distrat și am născocit povești amuzante.

Mai sunt câteva borcănele fără praf pe ele. Sunt recente și nu e nevoie să mai zăbovesc prin ele. Voi avea grijă ca timpul care curge peste borcănelele mele să nu mi le răpească.

Acum că am călătorit în timp, îmi cunosc mai bine trecutul. Deși la început mi se părea greu să scriu acestă scrisoare pentru mine, am reușit cu pași mici să o dezvolt. Sunt mulțumit că am reușit să îl salvez, să îl arhivez și să îl etichetez.

Pot vizita oricând cămara cu amintiri și proiecta în odăile inimii mele cele mai dragi momente.

Premiul II

Abrudan Sonia

 

       

             Motto: „Lumea asta e pe dos, toate merg cu capu-n jos”

                             Ion Creangă, „Povestea lui Harap-Alb”

 

Rătăcit într-un alt timp

Povestire hazlie, despre un vis amuzant

 

Mă numesc Sonia. Locuiesc într-un oraș mare, cu clădiri frumoase, piste potrivite pentru trotineta mea iute ca vântul și o grădină zoo uimitoare, unde îmi place să mă uit la perușii cu pene pufoase, la casa întunecoasă a liliecilor sau la pofticioșii zebu. Aceștia mănâncă atât de multă iarbă, încât în cușca lor a rămas doar pământ!

Dar zoo e o altă poveste.

În fiecare zi mă plimb prin parcurile din Oradea, dar și pe malul râului Crișul Repede. Împreuna cu mama, voi merge astăzi să privesc lebedele care, de mai mulți ani încoace, pleacă din țările reci și rămân peste iarnă la noi în oraș.

Este o zi mohorâtă de februarie, când pe cerul alb-cenușiu de-abia se zăresc câteva urme de albastru. Iar în ultima vreme a plouat mult, așa că apa Crișului nu mai este, ca de obicei, cristalină. E tulbure, agitată și duce la vale crengi de copaci, papuci desperecheați și deteriorați, hârtii (sau ce a mai rămas din ele) și câteva flacoane din plastic murdare și rupte…. Păcat că mediul în care trăim nu este păstrat mereu curat, îmi spun eu, cu gândul la proiectul legat de reciclare la care vreau să particip.

Dar reciclarea este și ea o altă poveste.

Chiar dacă vremea e ploioasă și ziua mai puțin luminoasă și veselă, natura este frumoasă, în orice anotimp. Pe malul râului iarba este încă verde, iar copacii au trunchiurile ude și negre, acoperite cu mușchi și iederă. În apropiere, câteva rațe sălbatice își scutură aripile cenușii. Două lebede, făcute parcă din zăpadă, plutesc pe apă, grațioase ca niște balerine. Aș vrea să le hrănesc, dar am aflat că nu e bine să facem acest lucru, pentru că s-ar putea îmbolnăvi. Pentru ele, cea mai potrivită hrană este vegetația din apă și de pe malurile râurilor. Așa că adun puțină iarbă și mă bucur că una dintre ele vine să o guste.

În timp ce urmăresc comportamentul lebedelor, observ, pe o bacă din apropiere, un domn cu o înfățișare neobișnuită. Chipul lui pare foarte prietenos,  dar hainele pe care le poartă (un fel de veston lung până la genunchi) nu seamănă deloc cu cele care sunt la modă în prezent. Parcă am văzut un costum asemănător la muzeu! Domnul e cam rotunjor, ce-i drept .... cred că îi place mâncarea bogată.

Încerc să îl privesc doar cu coada ochiului, dar îmi dau seama în curând că a observat privirile mele - care se jucau de-a v-ați ascunselea cu el - pentru că se apropie de noi și ne întreabă politicos:

-        Îmi puteți spune, vă rog, care este drumul spre gară? Aș dori să iau trenul spre Iași!

Mama îl sfătuiește să ia tramvaiul sau taxiul, pentru a putea ajunge la gară mai ușor. El ne privește de parcă nu ar înțelege ce i-am spus.

-        La ce oră pleacă trenul spre Iași? îl întreabă mama.

-        Nu știu, ne răspunde el.

Atunci mama se hotărăște să îl ajute. Folosind telefonul mobil, îi spune într-un minut când pornesc trenurile spre Iași. În loc să îi mulțumească, străinul se uită la mama de parcă ea ar fi un extraterestru și o întreabă:

-        Dacă nu vă supărați, ce este obiectul pe care îl țineți în mână? Și cum de ați aflat de acolo ce trenuri pleacă spre Iași?

E rândul nostru să fim uimite... Pai, cum ce ținem în mână? Un telefon mobil, conectat la Internet, un obiect pe care toți oamenii – bogați sau săraci, adulți sau copii, îl au în buzunar.

-        Este .... un telefon mobil...

-        Telefon... mobil... ce este acela?

Eu și mama ne uităm una la alta și nu prea știm ce să credem. Atunci eu îl întreb:

-        Cine sunteți și cum ați ajuns aici?

-        Sunt Ion Creangă.

-        Ion Creangă? Cum adică? Dar ... sunteți autorul poveștilor pe care de câteva zile încoace le citesc!

Pentru că se uită la mine mirat, îi spun că mi-au plăcut poveștile lui, mai ales cele în care apar super-eroi.

-        Și în poveștile de astăzi apar personaje grozave, care semănă cu Gerilă, Setilă sau Ochilă în privința faptelor pe care le fac, însă ei poartă măști, pelerine care îi ajută să zboare și au nume diferite: Batman, Spiderman sau Wonderwoman. În loc de cai năzdrăvani apar unicorni înaripați.

Sunt atât de  entuziasmată încât îi spun și cât de mult mi-au plăcut „Povestea porcului”, „Povestea lui Harap-Alb”, sau povestirea „Cinci pâini”. Îi vorbesc și despre cât de neobișnuite mi s-au părut cuvintele din „Inul și cămeșa”, pe care noroc că le-am găsit explicate la finalul cărții. Adaug că preferata mea este „Povestea lui Stan Pățitul” și că cea mai cunoscută poveste a lui este „Capra cu trei iezi”, pe care și copiii foarte mici o cunosc.

Ion Creangă îmi spune:

-        CUM? EU ABIA M-AM GÂNDIT LA TITLUL ACESTA!!!!!  Nici nu am reușit să compun cântecelul pe care să îl cânte capra iezilor pentru a fi recunoscută...

Îi spun ce știu că se întâmplă în povestea scrisă de EL, și îmi răspunde:

-        Excelent! Eu nu m-aș fi gândit la așa ceva!

Dar s-a gândit de fapt, se pare.

Îl întreb:

-        Și cum ați ajuns aici?

-        Cred că m-am rătăcit și aș vrea să ajung cât mai repede acasă. Ceva din locul acesta mă face să mă simt neliniștit. E prea mult zgomot și totul pare diferit.           

-        Atunci vă vom ajuta. Vă putem conduce până la gară.

Pornim spre centrul orașului. Ion Creangă privește în jur, spre clădirile înalte, dar pare foarte speriat de mașinile care înaintează cu viteză pe stradă:

-        Ce zmei mai sunt și aceștia?

Îmi aduc aminte că și în povești folosea cuvinte amuzante...

O motocicletă trece cu viteză pe lângă noi, făcând un zgomot colosal. De abia ce am scăpat de ea că iar trebuie să ne astupăm urechile, când o ambulanță înaintează cu viteză spre spital. Ion Creangă crede că ambulanța este un fel de un Păsări-Lăți-Lungilă și că motocicleta e un balaur.

Măcar pe trotuar e mai sigur, îi spun eu. Însă el pare de altă părere. Niște adolescenți, îmbrăcați în tricouri foarte scurte și blugi rupți ne depășesc, mergând pe skateboard și râzând foarte tare. Fetele care poartă pantaloni îi par ciudate, la fel și bărbații fără barbă - nu știe de ce nu o mai au. Crede că skateboardul e o căruță în miniatură, ceea ce i se pare ciudat (mai ales că nu are cai înhămați!) Se miră de cuvinte scrise sau pronunțate în limba engleză. Când un domn care vorbește la căștile handsfree trece pe lângă noi, îmi spune:  

-        Vai de mine, dar ce a pățit de vorbește singur? 

Îi explic despre ce este vorba, dar nu pare să înțeleagă ceva.

-        „Lumea asta e pe dos, toate merg cu capu-n jos”, spune el.

-        Dar ați spus aceste cuvinte în „Povestea lui Harap-Alb”, răspund eu.

Pentru că mă privește iar cam speriat, îi propun să gustăm niște plăcinte cu cartofi, specifice zonei în care locuiesc eu. Ion Creangă  începe să îmi vorbească despre plăcintele poale-n brâu pe care le mănâncă adesea când....deodată... mă trezesc. Lângă mine văd cartea de „Opere Complete”, scrise de Ion Creangă.....

Deci totul a fost doar un vis! Dar ar fi fost minunat să fie adevărat, îmi spun eu zâmbind.

Cad pe gânduri și îmi propun ca astăzi, când voi merge la plimbare, să îmi închipui cum s-ar simți un om din trecut acum. Poate că ar trebui să nu mai fim atât de gălăgioși și să facem mediul nostru mai primitor și mai curat!

Iftime Tudor

                                                                Gânduri către mine

 

Sunt un puști nici prea mare nici prea mic. La câte idei am în cap aș putea avea 100 de  ani. Dar am doar 7. Oricum vârsta nu contează. Ceea ce contează este cum te simți. Iar eu mă simt mereu bine.

Uneori nu mă simt bine când aud lucruri de genul: băieții sunt niște tâmpiti, iar fetele ar trebui să aiba grijă de ei. Da, chiar așa a spus un adult, la scoală. Păi, cum? Eu nu sunt și nici nu mă simt tâmpit. De ce trebuie să zică de toți? De ce fetele sunt bune, iar băieții sunt răi?

Dacă e vorba de așa, atunci vreau să fiu și eu fată, să mă considere lumea bun, numai pentru asta.

Mie imi plac fetele și nu  vreau să ajung să nu îmi mai placă, pentru că oamenii mari nu sunt corecți și ne compară greșit.

Noroc că uit să fiu suparat. Mă ajută mult toate lucrurile la care mă gândesc.

Când voi fi mare vreau să fiu inventator și electrician și constructor de case sau de nave. Încă nu m-am decis. Toate aceste lucruri îmi plac. Am umplut mai multe agende cu idei. Pungile cu idei, le spun. Mama a râs cand a auzit cum le-am numit. Dar cum aș putea să ţin minte toate lucrurile, dacă nu le desenez? Și unde aș putea să le desenez decât la locul lor special: în pungile cu idei? Îmi place mult să desenez. Și sorei mele. Ea are multe pensule și creioane speciale. Uneori i le iau pe ascuns. Astăzi m-a prins. M-a întrebat răstit: ,,Tudor, cine ți-a dat voie să imi folosești creionul?” Fără să mă gândesc i-am raspuns: ,,Cea mai drăguță surioară!” A zâmbit și mi l-a lasat. De data asta am scăpat.  Nu înţeleg de ce ea are voie să decidă cine le folosește? Ce dacă e mai mare? Eu sunt mai mijlociu. Nu ar trebui să am și eu prioritate de mijlociu? Cu fratele meu mai mic, e mai uşor. Îi spun ce să facă și aia face. Mai puțin când nu vrea. Trebuie să îl educ mai bine.

Mai e ceva ce vreau să țin minte: planul casei mele. Voi face o casă mare, cu multe camere. Va fi frumoasă, doar eu voi fi inginerul! Eu și soţia mea vom avea mulţi copii. Patru. Ba nu, cinci. Aaa, cred că opt. Să fie patru fete și patru băieți. Vor sta câte doi într-o cameră, să nu se plictisească și să nu le fie frică noaptea de întuneric. Va fi o cameră și pentru mama. Că doar va fi bătrână și mai bine să stea cu noi.

Vreau să merg în America, în New York, acolo unde trebuia să ajungă Titanicul. Îmi place mult Titanicul. Știu multe despre el. Știu că din 4 turnuri, doar 3 erau funcționale. Al patrulea era de decor. Se spune că nu Titanic s-a scufundat, ci Olympic, ca să ia banii de pe asigurare. Mai știu că nu erau destule bărci de salvare pe navă și că și cele existente nu au fost încărcate suficient.

Iar nu înteleg, de ce bărbații nu aveau voie să plece? Nu e corect să se despartă de familia lor. Mama spune ca bărbații sunt curajoși și ei se simt mândri că le pot proteja pe femei și pe copii. Că e frumos să le deschidem ușa sau să le lăsăm să stea ele pe scaun, în autobuz.

Asta cu scaunul o pot face. E ușor. De fapt am făcut-o. Am lăsat-o pe prietena mea să stea pe scaun, iar eu am stat în picioare. Dacă asta e curaj și protectie, pot să o fac mereu. Ce mare lucru?

Când voi fi mare voi construi un Titanic. Mă pricep să desenez vapoare, mai trebuie să învaţ matematică. Multă matematică. Vreau să merg la facultatea de vapoare.

Nașul meu spune că în Hamburg este un șantier mare unde se fac vapoare și mă va duce acolo să îl vizitez. Vreau să merg. Însă vreau să merg și în Southampton, de unde a plecat Titanicul.

Vreau să treacă mai repede timpul și să fiu mare. Mă gândesc.... dacă pun o baterie mai mare la ceas, poate va trece timpul mai repede.

Odată tata mi-a cumpărat un semafor de intersecție, cu becuri pe 3 părți. Era foarte frumos. Dar aveam nevoie de un led, la orasul pe care îl construiesc și sigurul loc de unde puteam lua led, era semaforul. Așa că l-am demontat. I-am luat ledul și l-am lipit pe un sâlp. Când tata a văzut, era supărat tare, era furios când mi-a spus: ,,Tudor, meriti o pedeapsa!” L-am surprins când am spus: ,,Meriți să fii surprins!” A zâmbit și a plecat. Am scăpat din nou.

Îmi place să stau cu sora mea. Cel mai mult îmi place să o enervez, că aleargă după mine și apoi începem să ne jucam. Mai și gătim. Micul dejun sau facem ceva dulce, de obicei clătite. M-a chemat să mergem dupa gem. Cred ca nici ei nu ii plac locurile întunecoase, ca magazia sau beciul.

‒ Tudor, hai cu mine!

‒ De ce?

‒ De companie.

‒ Nu sunt animal!

Dar tot m-am dus. He, he! Cred ca asta fac frații, se enervează, dar se ajută.

                                                           Premiul III

MIRCEA MIRUNA IOANA  

                                                                                                    

                                                       CARTEA SALVEAZA VIAȚA

                                                                            SPRE DESTINAȚIE

 

      A fost odată o fetiță cu ochii căprui ca lemnul de trandafir, părul blond ca soarele dimineții când mângâie faleza Dunării peste perdeaua de sălcii. Numele ei era Alice.

      Era în clasa a-IV-a și își dorea să se pregătească suficient de bine ca să poată da examenul la liceu.

      Se pregatea în fiecare zi, lucra suplimentar, și avea grijă și de treburile de elevă silitoare. Locuia într-un cartier mic, dar cochet. Totul era plin de: MINUNI, ARMONIE, GENEROZITATE, INTUIȚIE, ENTUZIASM, adică M.A.G.I.E!

      Într-o zi, pe când era un soare blând și generos, a plecat în aventura vieții sale. O luă și pe prietena sa, Emma, o fetiță cu părul negru ca abanosul, ochii căprui și zâmbetul ca o dimineață de primăvară. Au mers într-o pădurice de jad verde. Deodată, în fața lor, se ivi un spiriduș cu un fes lung în dungi, până în pământ. Le spune cu o voce ușor ascuțită:

       -Dacă doriți să mergeți mai departe, trebuie să răspundeți la trei întrebări, evident, corect.

         Cele două se sfătuiră și îi spuseră

          -Ne poți întreba ce vrei, dar înainte trebuie să ne mărturisești ce consecințe sunt.

          Spiridușul le întinse o foaie subțire, un pic gălbenită, pe care scria :

·       O greșeală = un test la matematică cu o pagină față-verso de exerciții la ordinea efectuării operațiilor;

·       Două greșeli = 24 de ore fără telefon, obiecte electronice, orice obiect care trebuie băgat în priză;

·       Trei greșeli = captiv într-o „buclă de școală”.

          După câteva clipe de liniște, fetele au spus:

         -Ne poți testa! Credem că suntem pregătite!

      - Să începem! Cine a scris poezia „GLOSSĂ” ?

Alice își dădu seama că erau întrebări de cultură generală. Se gândi, iar apoi se sfătui cu Emma.

    -Poezia e scrisă de MIHAI EMINESCU! Au spus ele în cor. Poezie cu formă fixă, extrem de ingenios scrisă!

    - Este corect! Următoarea: Autorul cărții „ JAMES ȘI PIERSICA URIAȘĂ”, este...

    - Autorul cărții este ROALD DAHL! A spus fără ezitare Emma. E unul dintre preferații noștri. Editat și reeditat de „EDITURA ARTHUR”.

    - Și de această dată e corect! Mai aveți o întrebare. Cum a murit „MIHAI VITEAZUL” ?

    - A fost asasinat! A răspuns Alice. Domnitorul care a reușit să înfăptuiască UNIREA, dar pentru scurt timp.

    - Este corect și acum! Puteți merge unde doriți! Eu voi merge să testez alte fetițe și băieței ca voi!

    - Mulțumim! Să ne revedem cu bine!

Testul a continuat în fiecare vară, era practic o admitere, un tren care avea o singură destinație -> EDUCAȚIA, un tărâm pe care îl puteai vedea doar dacă testele aveau scris jos, în sudul pătrățelului securizat o notă mare...peste 9,50.

         Așa, cele două au conștientizat că, dacă înveți, poți ajunge cu trenul oriunde îți dorești, doar să fii prezent cu biletul pe acel peron corect!

                                                SFÂRȘIT!!!

 

Sgîrcitu Maria Antonia

Cartea salvează viața

 

Marți, o zi minunată, deși renumită pentru cele trei ceasuri rele, se prezenta încă de la prima oră a dimineții ca fiind o zi captivantă care, în complicitate cu razele soarelui, te făcea să crezi că totul va ieși așa cum ți-ai propus. Asta trăia și simțea familia Pățitu: John, fiul, Elena, mama și Costel, tatăl. Cei trei se bucurau la căldura casei lor de tot ceea ce aveau și au realizat până acum. Doar că ei nu știau că, deși sunt o familie unită, existau și secrete ce le puteau distruge armonia.

Într-o zi frumoasă de iarnă, John mergea fluierând pe aleea din parc și, admirând copacii ce păreau pudrați cu zahăr, studia cum razele soarelui îi făceau să strălucească de parcă ar fi fost împodobiți cu cristale. Pășea nerăbdător pentru a ajunge cât mai repede la bibliotecă. El era foarte pasionat de lectură. Dis-de-dimineață își organiza foarte bine treburile, pentru a-i rămâne mult timp liber în restul zilei ca să facă ceea ce îi plăcea cel mai mult: să citească. Cărțile îi erau cele mai bune partenere, deoarece el se simțea foarte singur. Deși era conștient de iubirea părinților săi și de toate eforturile pe care aceștia le depuneau pentru ca el să aibă tot ceea ce își dorește, nu se putea bucura prea mult de prezența lor, căci erau tot timpul plecați de acasă, uneori cu zilele. John și-a descoperit pasiunea pentru citit încă de mic: de la vârsta de un an, mama lui a început să îi citească în fiecare seară, înainte de culcare, și de fiecare dată începea ora de lectură spunându-i: „De câte ori te vei simți singur, sau de câte ori vei avea nevoie de o soluție pentru rezolvarea unei probleme, deschide o carte, căci paginile fiecărei cărți sunt presărate cu praf magic de către scriitor si te vor purta pe tărâmuri necunoscute!”. Sfatul mamei sale a fost urmat întocmai de către el, și acesta a și fost motivul pentru care a stat departe de jocurile electronice, dar cu toate astea se pricepea foarte mult la calculatoare. Drumul spre biblioteca de unde împrumuta cărțile era momentul în care se relaxa și se bucura de fiecare sunet al naturii, de foșnetul frunzelor, ciripitul păsărilor, dar astăzi totul îi părea ciudat, pustiu și chiar un pic înfricoșător. Se simțea urmărit la fiecare pas și parcă simțea respirația unei persoane foarte aproape de el. Nu se înșela, căci în doar câteva momente o siluetă necunoscută, dar puternică, se năpusti asupra lui, îi acoperi capul, îl legă de mâini și forțat îl urcă într-un autoturism. Era foarte speriat și simțea cum i se oprește respirația, dar, amintindu-și de una dintre poveștile citite de mama sa, în care un personaj trecea printr-o situație asemănătoare, dar cu un final fericit, neștiind despre ce este vorba, fu încrezător că totul va fi bine.

În tot acest timp, bărbații din mașina în care se aflau, țipau unii la alții și spuneau „Sună-l tu! Ba nu, sună-l tu!”. Ajunși la destinație, fu așezat pe un scaun, legat de acesta, și după ce îi descoperiră capul, începură să îl fotografieze și să îl filmeze, pentru ca apoi, imediat, să i le trimită tatălui său. Bărbații așteptau nerăbdători să fie sunați de către acesta, fiind convinși că vor primi răspunsul mult sperat.

Între timp, în acea încăpere li se mai alătură un bărbat, iar aceștia, tremurând, îl salutară cu respect:

-        Să trăiți, Șefu’! spuseră ei aproape pierzându-și vocea.

-        Unde este?

-        L-am pierdut!

-        Parola?

-        Am făcut tot posibilul să deschidem laptop-ul, dar...nu reușim!

-        Cum așa?! Știți foarte bine că viața voastră depinde de asta!

-        Dar îl avem pe fiul său...

-        Ce treabă aveți cu tatăl meu? spuse John speriat dar mai mult plin de curiozitate. Ce legătură puteau avea aceștia cu tatăl său, un om simplu care muncește foarte mult pentru a-și ajuta semenii?!

-        Aveti laptop-ul său de câteva zile și nu ați reușit să descoperiți parola pentru a afla secretul cel mai de preț al omenirii!

-        Parola este formată din foarte multe întrebări, nu știm deloc răspunsurile la acestea!

-        Sunt sigur că fiul său nu ne este de ajutor, și mai ales că acum ne-a văzut fețele tuturor, este mai bine să scăpați de el!

În timp ce se certau, unul dintre ei încerca din nou să găsească răspunsurile la întrebările ce erau din diferite domenii, ghicitori și mai ales multe fiind de logică: „Comoară pentru suflet și hrană pentru creier?”.

-        Cartea, spuse John, și toate privirile s-au întors asupra lui.

-        Ce anume dorești? spuse Șefu’.

-        Eu nu doresc nimic! V-am dat răspunsul la prima întrebare.

-        Cum să nu?! De asta are nevoie omenirea...spuse unul dintre angajații Șefului. Sunt convins că este un anumit aliment, esențial pentru organism, un elixir al vieții. Am căutat diferite studii, dar din tot ceea ce am crezut că ar putea fi, nimic nu s-a potrivit.

-        Și totuși...privi Șefu’ către băiat, răspunsul acestuia punându-l pe gânduri.

Băiatului i-a fost acoperit din nou capul, l-au dezlegat de scaun și îl luau de acolo pentru a îndeplini ordinul Șefului. Dar...

-        Stați! Introduceți ceea ce a spus băiatul! Acum!

Și ce să vezi?! Răspunsul se potrivi.

-        De unde ai știut?! Ți-a dat tatăl tău răspunsurile?

-        Eu nu știu nimic din ceea ce face tatăl meu și mai ales ce secret ar putea avea un om care, chiar dacă pentru mine este un erou și ochii mei îl admiră de câte ori se bucură de prezența lui, dar pentru restul lumii este un om simplu... în schimb asta reprezintă o carte pentru mine: comoară pentru suflet și hrană pentru creier.

Bărbatul, impresionat de răspunsul primit, le spuse celorlalți să se oprească și să îl mai lase un pic. Trecură la următoarele întrebări, iar John își aminti tot ceea ce îi citea mama sa și toate sfaturile acesteia, care acum erau parte din răspunsuri. Erau din diferite domenii: istorie, geografie, biologie, fizică, economie, dar el știa fiecare răspuns și asta pentru că pasiunea lui pentru citit îl ajutase să aibă o cultură generală foarte vastă. John era din ce în ce mai convins că aceste întrebări nu aveau cum să fie formulate de tatăl său, dar păstră această nelămurire pentru el, deoarece nu voia să îi ajute pe aceștia să descopere ceea ce bănuia el.

Impresionați fiind de tot ceea ce știa băiatul, căci el nu numai că le dădea răspunsurile, le și explica tot ceea ce însemna fiecare dintre acestea, bărbații hotărâră ca, înainte de a-și duce la bun sfârșit planul ce îl aveau cu el, să îl pună să le și decodifice programul din laptop, fiind convinși că se va descurca foarte bine, deoarece le  demonstrase  cât de inteligent putea fi.

În tot acest timp, Șeful făcea niște socoteli, număra niște bani, suna oameni și era destul de nervos, căci nimic nu ieșea așa cum își dorea. John, fiind foarte atent la reacțiile și discuțiile pe care acesta le avea, căci și-a dat seama că el era singurul cu care se putea înțelege din acea încăpere, îi spuse unde a greșit și îl ajută să facă socotelile care nu îi ieșeau. Șeful rămase fără cuvinte și ceru ca băiatul sa fie dezlegat și adus la masa lui. Mai târziu îi oferi un pahar cu apă, iar apoi îl întrebă dacă îi este foame pentru a-i comanda ceva de mâncare.

Din acel moment nu mai era atât de interesat să descopere secretul familiei Pățitu, care până atunci considera că va fi cea mai mare realizare a lui, deoarece simțea că toată puterea lor era, de fapt, învestită în băiat, în geniul care devenise el.

Angajații, mulțumiți că au rezolvat misterul programului, voiau să ia băiatul și să îl ducă departe, dar Șeful nu se îndura de tot ceea ce reprezenta și de tot ceea ce putea face dacă îl avea alături. Gândind acestea, le ordonă să se oprească și îi propuse băiatului să îi devină partener. John, îndreptându-și privirea către calculator, observă că ceea ce doreau ei să afle mai necesita un ultim pas: descifrarea unei formule, formulă sub care, băiatul a înțeles că era ascuns numele mamei sale. Acest lucru îl intrigă foarte mult și își dădu seama că, pentru a descoperi adevărul, trebuia să rămână alături de acesta pentru a-i câștiga încrederea. Acceptă propunerea bărbatului, dar cu o condiție: în fiecare zi să citească amândoi o carte. Încântat, acesta fu de acord cu el, își dădură mâna și rămaseră amândoi, ceilalți fiind liberi să plece.

Din momentul acela, Șeful se schimbă foarte mult și, mândru fiind de partenerul său, își dori să facă din ce în ce mai mult bine, uitând de toate planurile sale mârșave și distrugătoare pentru omenire, doar că băiatul punea la cale un plan pentru a evada, căci, deși era tratat cu respect pentru inteligența sa, tot prizonier era.

În cele din urmă reuși să scape, dar asta și pentru că Șeful și-a dat seama și, chiar dacă știa că risca foarte mult eliberându-l, a vrut să îl lase să își urmeze drumul.

John ajunse în brațele părinților săi după câteva zile, în care aceștia l-au căutat disperați și, plini de fericire că sunt din nou împreună, hotărăsc să plece într-o mică excursie.

Rămas singur cu mama sa, o privi în ochi și îi mulțumi pentru cea mai de preț comoară: poveștile sale.

-        Mi-am dat seama că toate acele povești spuse de tine erau de fapt ca o pregătire pentru ceea ce putea urma! Am descoperit cine ești! Sunt mândru că ești mama mea! Ești un EROU!

-        Tu ești comoara mea cea mai de preț! Eram sigură si am avut mare încredere că te vei descurca! Îți mulțumesc că ai păstrat secretul! Te iubesc!

-        Și eu te iubesc!

S-au îmbrățișat și au înțeles că, uneori, o familie, chiar dacă are anumite secrete, poate fi o familie unită în care să dăinuie iubirea și respectul.

-        Voi continua să citesc în fiecare zi, deoarece am descoperit cel mai mare secret al omenirii: CARTEA SALVEAZĂ VIAȚA!

-        Sunt mândră de tine! spuse mama cu lacrimi în ochi.

 

Mențiuni

                                                                                                                          Niță Maria

  

Cartea salvează viața

 

O carte este plină de magie. Are întâmplări haioase sau triste. Poate fi o carte clasică sau fantastică.

Mulți copii si adulți sunt ocupați cu telefoane, laptopuri, tablete și au uitat complet de cărți. Între timp, cărțile stau în biblioteci și librării și așteaptă să fie citite și răsfoite. Cărțile te pot ajuta oricând. De exemplu, ai nevoie să scrii o compunere sau să participi la un concurs de creație literară. Sunt destule exemple și motive ca să te apuci să citești o carte sau chiar să scrii o carte.

A fost odată o țară numită Gonga într-un loc îndepărtat de lume. În această țară în orașul Benfierld, într-o zi cărțile s-au hotărât să se revolte. Erau cam supărate pe copii pentru că nu le citeau. Cum să nu le citească copiii când ele te ajută cu orice, chiar și cu problemele la matematică?! Atunci s-au împrăștiat peste tot în oraș. Locuitorii nu puteau să circule cu bicicleta sau să meargă pe jos și toată lumea era foarte mâhnită. Într-o zi împăratul țării Gonga s-a gândit să distrugă cărțile ca toată lumea să poată circula. Așa că, împăratul a trimis o lege care spunea:

 

Cetățeni ai țării Gonga din orașul Benfierld!

Eu, împăratul vostru, v-am dat o lege prin care să fie arse toate cărțile.

Și dacă cineva nu ascultă de această poruncă nu o să se termine cu bine.

 

Mulți oameni nu au fost de acord, trebuiau să își asculte regele.

În orașul Benfierld, locuia o fetița pe nume Carla. Ea citea foarte multe cărți. Le iubea. Cărțile au salvat-o când a trebuit sa își ia rămas-bun de la cățelul ei grav bolnav și bătrân (adică, citind a uitat de emoțiile care o invadaseră). Când a auzit de legea dată de împărat, Carla s-a întristat foarte rău și s-a gândit să le ascundă. S-a dus noaptea pe furiș, îmbrăcată în negru ca nimeni să nu o observe. A luat toate cărțile pe care a putut sa le salveze și le-a ascuns în podul casei ei.

S-a întâmplat ca oamenii să înceapă să ardă cărțile. Dar într-o zi, Robert, un om care ardea cărțile, nu a fost atent și a făcut un foc prea mare. Focul s-a împrăștiat în toate părțile. Chiar și la împărat a ajuns focul.

Între timp, cărțile ascunse de Carla se gândeau cum să salveze oamenii. Șefa cărților, Ada (marea carte de istorie) care fusese și ea luată de Carla, le-a spus:

-        Să luăm niște găleți mari cu apă și să facem un turn. Cărțile constructori vor face turnul,

iar  Puck, liderul cărților de amuzament și Coraline, sora lui Puck, se vor urca în turn cu gălețile de apă. La strigarea mea, Coraline și Puck care o să fie în turn vor arunca cu gălețile de apă înspre foc.

Zis și făcut. Toate cărțile au ascultat ce le-a spus șefa lor, Ada. Ele au salvat viața multor oameni, chiar și pe cea a împăratului. Atunci împăratul s-a gândit că ar fi mai bine să citească cărțile decât să le dea foc.

Iar încet, încet cărțile s-au reîntors in biblioteci si librării. De atunci, nimeni nu a mai avut voie să le facă vreun rău cărților.

Pe data de 15 februarie este Ziua lecturii și a cărților. În acea zi, pe 15 februarie cărțile au salvat oamenii și au fost sărbătorite. A fost o mare petrecere care a durat trei zile și toți locuitorii din orașul Benfierld au sărbătorit cu pizza și prăjituri cu cocos și ciocolată. În prima zi a fost un ospăț, a doua zi a avut loc un club de lectură și inventat povești la bibliotecă, iar a treia zi s-au desfășurat lecții de muzică.

 

Și ce credeți ca s-a întâmplat cu Carla? Ei bine, ea s-a mutat în orașul Fantastopolis din țara Gonga. A devenit scriitoare și a scris cărți atât pentru cei mici cât și pentru cei mari.

Poate unii dintre voi vă întrebați la ce ajută imaginația pe care o extragem din cărți cum sunt cărțile scrise de Carla. Ei bine, imaginația te ajută pentru a scrie povești, compuneri, texte, poezii fantastice. Imaginația este un element de care vei avea nevoie în viitor. Și ar trebui să fii recunoscător pentru că există cărți care nu doar că te învață, dar te și salvează.

Dubina Sofia Maria 

                                                                               

Cartea salvează vieți

 

A fost odată un  sat mic, în care toți oamenii erau triști, răi,  nepoliticoși, leneși și foarte neorganizați.

În acest sat nu existau școli, librării, secții de poliție, de pompieri, cabinete medicale și multe altele. De multă vreme soarele nu mai răsărise și era doar ploaie, vânt și praf. Nimeni nu știa să danseze, cânte, picteze, deseneze, scrie și să citească. Katie și Jack erau singurii copii educați, buni, fericiți și muncitori. În fiecare zi ei îsi scriau părerile lor despre locul în care trăiau și iși doreau ca toți sătenii să fie ca ei.

Într-o zi fetița i-a zis băiatului să lipească  toate hârtiile cu impresii și au hotărât să o numeacă carte. Le-au arătat sătenilor și au zis că dacă un copil mai vine cu cărți în sat va fi închis într-o cameră mică, îngustă, prăfuită și friguroasă. Cei doi nu vroiau acest lucru dar nu au avut de ales. Mai târziu au început să plângă, iar o lacrimă a aterizat pe carte. Din aceasta au începu să iasă litere. A ,B și C, noii prieteni i-au rugat să vină cu ei  prin portalul literar. Copiii au intrat acolo cu bucurie și au devenit niște omuleți din lego. Katie avea o rochie roz cu paiete, pantofi mov din piele și părul îi era legat în două cozi lungi. Jack avea un hanorac galben cu alb, blugi negri,  rupți și adidași. În fața lor erau șase porți pe care scria : "Mica sirenă de apă", "Spiridușul de foc ", "Zâna natură " , "Mașina fulger ", "Castelul de zăpadă " și " Regele vocală -consoană " . Literele C și A erau fete, iar B era băiat. Fetele C și A au avertizat că dacă vor intra intr-unul dintre  portaluri nu vor mai ieși decât dacă vor rezolva o ghicitoare. Copiii au fost de acord. Mai întâi au dorit să intre in portalul  "Palatul de zăpadă " . Literele i-au urat celor doi copii succes . Aceștia au plecat la drum . În timp ce înaintau prin portal se făcea tot mai frig.  Fulgii de zăpadă care cădeau se transformau intr-un covor alb și pufos . Copiii nu aveau haine groase și au inceput să tremure. Litera A a bătut de trei ori din palme și ca prin magie au căzut din cer un fular, o căciulă, mănuși și ghete pentru fiecare. În depărtare se vedea un lac inghețat, iar pe el scria : "Bine ați venit la parcul Geruleț cu patine ". Copiii au fost foarte fericiți să patineze. Katie a observat un buton mic și transparent pe care scria " G ". Jack s-a gândit ca butoanele pe care le găsesc formează cuvinte. Chiar așa a și fost . Au găsit literele care formau cuvântul GHICITOARE. Au apăsat butonul și au trebuit să rezolve ghicitoarea " Am o stâncă, la căldură se topește, iar la  frig se întarește". Katie a deslușit ghicitoarea. Răspunsul ei a fost " Gheața ". Porțile portalului s-au  deschis și copiii au ajuns la Castelul de gheață. Acolo trăia o împarăteasă care i-a găzduit o noapte. Va întrebați unde vor dormi literele noastre? Exact. În cărți .