Andreea Lopată
Un vis de copil
Îndoiala de afară
Va dispărea vreodată,
Din privirea călătoare A unui om fără culoare?
Din
inima unei copile
Ce-și înalță ale sale visuri Către stele căzătoare , Deși ele-s pierzătoare?
Steaua ce se prăbușește Nu câștigă, nu răzbește, Ea cade într-o negură Ce-o face o rea făptură.
Zâna asta-i un dușman, Ea aduce destrămare Promisiunilor făcute Lumii înconjurătoare.
Aceasta se găsește Precum zmeul din poveste, Căci povestea n-ar mai fi, Dacă el nu ar greși.
De nu l-ar îndrepta Prințul cu voința sa Șansa s-ar evapora Departe de-a exista.
Un vas netrecut prin foc Nu-i folositor deloc, Un om fără eșec N - a - ncercat nimic măreț.
Însă viața-i pierzătoare, Mulți se pierd pe - a ei cărare și uitând a lor chemare, Sunt dominați de frustrare.
Dar când furia intră-n Vijelios răsună a omului dorință Și răzbunarea devine O nobilă credință...
Din floarea speranței
Căzu ultima petală
Și fata încetă să mai creadă
Că ar putea cândva să treacă De zidurile ce-i apar în față.
Va fi mereu închisă oare,
În temnița fără încuietoare,
În care destinul său hain A
aruncat-o pentru a eșua din plin?
Se vede îndoiala în priviri, Precum ceața într-o zi de toamnă Privind spre farurile aprinse
Și așteptând la semaforul adormit Al
vieții amorțite și uitate...
Și visul său se spulberă În
lacrimi înghețate Și dispare-n
stele Ce-l vor păstra cu ele.
Alexandra
Iațeșen
Cartea salvează viața
Meditând la una din lecturile mele
preferate, Harry Potter, m-am
întrebat: ce a inspirat-o oare pe scriitoarea britanică J.K. Rowling atunci
când a scris cele opt volume din uimitoarea serie de cărți fantasy, în care adolescenții sunt prezentați în ipostaza de
salvatori ai lumii? De exemplu, Harry Potter și prietenii lui din școala de
magie Hogwarts luptă împotriva vrăjitorului de temut Voldemort, care
intenționează să conducă lumea vrăjitorilor și a oamenilor. Am citit cu
pasiune fiecare pagină, transpunându-mă în diferite situații, emoționându-mă de
fiecare dată de trăirile diverse și contrastante ale fascinantelor personaje.
Am urmărit cu interes una dintre cele opt ecranizări, fiind provocată totodată
să înțeleg, care au fost motivele ce au determinat-o pe autoarea britanică
Joanne Rowling să scrie o asemenea carte, vândută în peste 500 de exemplare? O
serie ce a debutat în 1997 cu Harry
Potter și piatra filozofală și s-a încheiat cu piesa de teatru Harry Potter și copilul blestemat.
Dacă studiem biografia autoarei din
acea perioadă, descoperim că Joanne era angajată ca secretară și cercetătoare
la Amnesty International în 1990, iar
ideea de a scrie un astfel de roman, s-a conturat în timpul unei călătorii de
la Manchester spre Londra. Au urmat 17 ani de muncă neobosită pentru autoarea
ce avea să cucerească adolescenții cu maniera inedită de construcție și
dezvoltare a acțiunii, cu spiritul de aventură și, mai ales, cu mesajul acestor
volume. Pornind de la promovarea unor valori morale și spirituale, atât de
necesare în contextul unei societăți contemporane grăbite și atotștiutoare, ce
a pierdut răbdarea de a-și controla echilibrul unor reacții sau atitudini,
J.K.Rowling transmite copiilor îndemnul la lectură susținută. Finalizarea celor
opt volume presupune din partea cititorilor adolescenți rezistență și
concentrare psihologică, cufundarea într-un univers imaginar salvator, în
absența telefoanelor mobile sau tabletelor. Prin urmare, prietenul devotat
devine cartea, confidenta copiilor care o povestesc sau o comentează din
variate perspective. Ce poate fi mai emoționant decât povestea copilului Harry
Potter care a rămas orfan, deoarece vrăjitorul Voldemort i-a ucis părinții? O
realitate crudă care îl determină să se înscrie la Școala Hogwarts și să se
confrunte cu mai multe încercări pe care le va birui cu ajutorul prietenilor
Ron Weasley și Hermione Granger. O carte despre prietenie, curaj, despre
implicare și, în special, despre bucuria de a face față dificultăților
împreună.
Mi s-a părut fascinant modelul
oferit de Joanne, pe care îl consider astăzi, mai potrivit ca oricând. Mă refer
la perioada pandemică, o etapă de aparentă stagnare la nivel social, însă
extrem de oscilantă din punct de vedere emoțional. Dacă lumea adulților a fost
bulversată, percepția asupra vieții și activității oamenilor s-a modificat, ei
bine, impactul asupra copiilor a fost devastator. Într-adevăr, copiii sau
adolescenții ar fi avut nevoie să se înscrie la cursurile unei școli de magie
pentru a face față provocărilor vrăjitorului malefic denumit pandemie, ce a generat atâta suferință.
O luptă nedreaptă cu un inamic nevăzut, dar care a distrus relații cu prieteni
pe care i-am pierdut, comunicarea directă la care nu am avut acces, contactul
cu școala care s-a mutat în mediul online și, mai ales, sufletul meu sau al
celorlalți adolescenți din aceeași generație, copii de toate vârstele ce s-au
maturizat fără voie, au devenit mai triști, mai introvertiți. Sunt doar câteva
motive datorită cărora valoarea cărții cu rol de semnal Harry Potter, pare a se
justifica mai clar în actualitate, când imaginarul s-a transformat într-un real
dureros, cu consecințe în viitor.
M-am gândit din nou: cum am putea
să ne mobilizăm noi, generația de astăzi, pentru a oferi o perspectivă pozitivă?
Cum aș putea schimba percepția negativă a multor dintre colegi sau prieteni din
jurul meu asupra devenirii noastre? Cred că soluția este de a colabora poate,
în redactarea unei cărți, a unui jurnal colectiv, în care fiecare dintre noi să
contribuim prin a ne împărtăși mai întâi experiențele din timpul pandemiei și,
ulterior, proiectele noastre. Astfel vom comunica mai bine în jurul unor teme
comune, ne vom informa asupra posibilităților devenirii noastre și, împreună,
vom descoperi soluții de a fi fericiți. Fiind elevi la Colegiul Național de
Artă Octav Băncilă, considerăm că
beneficiem de șansa unei deveniri minunate. Aceea de a fi artiști care vor
zugrăvi lumea în culori.
Îmi propun
să realizăm o expoziție intitulată Efectele
pandemiei în ochii adolescenților artiști, urmată de un jurnal, o carte
care salvează viața, un volum cu funcție terapeutică, pe care noi, artiștii,
să-l oferim cadou celor nefericiți din jurul nostru. În felul acesta, vom fi
nevoiți să renunțăm la telefoane mobile pentru o perioadă, comunicarea online
va redeveni mai directă ca niciodată, pentru că va trebui să ne apropiem pentru
a ne confrunta ideile, pentru a le dezbate și, astfel, vom fi din nou prietenii
apropiați de odinioară. Părinții, profesorii, vor fi alături de noi pentru a ne
susține, oferindu-ne sprijin moral și informațional. Faptul că ne vom concentra
atenția în realizarea unor lucrări în diferite tehnici de creație, ale căror
semnificații le vom comenta în scris, constituie baza întregului nostru
proiect.
Poate consecințele finalizării
acestui jurnal colectiv nu se vor observa imediat. Dar peste timp, dacă vom
simți nevoia de a fi unii în preajma celorlalți, dacă vom deveni mai sinceri și
mai apropiați în realizarea unor proiecte comune, cu siguranță vom ști că acest
jurnal a avut un rol salvator.
Dan Roxana-Ioana
O
întâmplare hazlie?! Depinde...
Bună! Sunt Roxy-Foxy și o să va
relatez o povestioară foarte amuzantă pentru unii, dar mai tristă (poate)
pentru alții.
Într-o zi înnorată...Staaaai!!! Nu
era deloc înnorată, era un soare orbitor.
Deci, să reluăm povestirea:
Într-o zi toridă de vara cu soare
luminos care încălzea torul în jur cu razele lui fierbinți eu și sora mea ne
plimbam cu trotinetele prin parc. Cred că asta nu vă interesează prea mult, dar
o să va intereseze mai târziu următoarele informații: trotineta mea era
portocalie, iar a Mariei, sora mea cea mică și năzdrăvană, era albastră.
Am uitat să vă precizez că era și
mama cu noi, fără trotinetă, bineînțeles, un biet pieton pe lângă noi.
Pedalând de zor, eu și Maria
încercam tot felul de scheme: săream, stăteam într-un picior, ne aplecam în
viraje, ce să va mai spun?! Nu vă mai spun, că ne apucă dimineața!
- Hai, Maria! Dă mai repede din
picior să prinzi viteză mai mare! Nu vezi că ai rămas mult în urma mea?
- Bine, o să încerc!
- Mai încet, spunea mama, o să vă
loviți!
Noi, ca de obicei, ne facem de cap,
și..nici s-o ascultăm pe mama vreodată.
- Eiiii! Am ajuns prima! a strigat
sora mea.
- Eiii, ai ajuns tu prima... Te-am
lăsat eu, altfel nu ai fi câștigat niciodată în fața mea!
- Nu e adevărat! Am câștigat cinstit
și tu nu m-ai lăsat! strigă Maria furioasă.
Mama, luându-mi trotineta zice:
- Din cauză că v-ați certat și ați
țipat de a auzit tot parcul, îmi dați trotineta mie!
V-am precizat la începutul
povestioarei culoarea trotinetelor. Sper că ați ținut minte. Dacă nu ați fost
atenți, nu veți cunoaște cu exactitate însemnătatea punctului culminant.
Mama și sora mea făceau concurs.
Făceau pe smecherele, în ciuda mea, bineînțeles. Eu, ca un crainic sportiv de
la televizor, comentam fiecare acțiune de-a lor:
- Lume, lume! Ce concurs palpitant
de trotinete! Veniți și va uitați la întrecerea secolului! Trotineta albastră e
în față! Stați! Dar vine trotineta portocalie din urmă cu repeziciune! Nu se
știe cine va câștiga! Cot la cot pe aceeași linie, mama și Maria! Va fi nevoie
de foto-finish pentru departajare! Haideți, mai cu vitezăăăă!
PAC! POC! BUF! Se auzi deodată!
Mama plină de sânge la genunchi,
Maria udă toată și eu...leșinată! Leșinată de râs....(dar eu chiar mi-am
revenit complet, stați liniștiți!)
Parcă v-am avertizat la început că
va fi hazlie pentru unii, pentru alții... Sper că nu ați făcut infart, infact,
infect, ...așa, infarct!
Maria, în beția victoriei, intrase
cu trotineta ei albastră în trotineta portocalie a mamei, care a aterizat pe
asfalt, iar surioara mea cea mică, dacă pică, pică într-o mare băltică! Ați
înțeles voi, am încercat să fac o rimă... Adică a aterizat (că Maria chiar a
zburat!) fix într-o baltă. Mai să-l deranjeze
și pe monstrul din Lock Ness de mare ce era balta într-un crater din
asfaltul parcului.
Concluzia: dacă furi trotineta
copiilor, o pățești!
Așa că mama și-a cumpărat și ea una
roșie, deci facem întrecere în trei, iar trecătorii din parc sunt comentatorii.
(i-am îngrozit pe mulți, recunoaștem cu mândrie!)
De vreți să vă întreceți cu noi,
vara, pe căldură, ne găsiți în parc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu