Marta Matei-Ioan, 7 ani
Clasa I C
Școala Gimnazială ”Ion Creangă” Brăila
Bunicii mei
Bunicii mei sunt cei mai buni
Îmi este tare drag s-o spun,
Ei au mereu grijă de mine
Vor să mă vadă mereu bine.
Bunica mea e gospodină,
Îmi face cea mai bună cină.
Orice problemă aș avea,
Bunica o va rezolva.
Bunicul m-a învățat ce-i modestia,
Că om mă face hărnicia.
M-a învățat să cred în Dumnezeu
Căci el va fi nădejdea mereu.
Eu îi iubesc nespus de mult,
De la cer până la pământ
Și pot să spun oricând, oricui,
Bunicii mei sunt cei mai buni!
Mocanu Clara
10 ani
Clasa a III-a
Colegiul Național Pedagogic „D.
P. Perpessicius”, Brăila
Aventurile lui Sun și Layla
Demult, în galaxia Diana existau două planete. De unde galaxia Diana? Păi a fost numită după astronomul care a descoperit-o. În galaxia aceasta se aflau două planete și un Soare. Planeta Piatră și planeta Verdeață.
Aventura noastră începe pe planeta Piatră. Pe această planetă trăiau Sun și Layla, un câine și o pisică. Aveau o casă tare drăguță, mare și pictată-n galben. Acum, să începem povestea.
Sun deschide ochii și constată că e dimineață.
― Layla, trezește-te, somnoroaso! E dimineață! zice Sun.
― Mai lasă-mă un minut, spune Layla.
În acest timp, cineva bate la ușă. O deschide și se așază pe covor.
― Numele meu e Picăturică, iar eu dețin această mică planetă. Nu mai am mult timp de domnie și caut un nou domnitor. Ați fi interesați? întreabă făptura.
― Normal că vrem! sare în sus Layla.
― Bine. Dar vă trebuie o aprobare de la Regina Aria. Ca să ajungeți la ea trebuie să pășiți pe Teritoriul Doileacon (dacă nu știați, aceasta este planeta vecină). Stați liniștiți, mă ocup eu de gardienii Ciugulescu de afară! O să le dau grăunțe, iar ei vor zbura. Mult noroc! și picătura a plecat spre gardieni.
Sun și Layla și-au făcut provizii și au plecat. Pe drum, au văzut porumbeii cum zboară și se ciondănesc.
― Nu, gustarea e a mea! spunea un porumbel.
― Ba asta e a mea! zicea altul.
Uite așa au trecut animalele de gardieni. Urmau cei patru uriași. Sun și Layla au ajuns la primul.
― Aaaa! Animale! a zis uriașul și a fugit departe.
Al doilea a fost mai greu de doborât, dar i-au dat o clătită iar el a plecat. Ceilalți uriași erau în peșteră așa că nu a trebuit să se teamă.
Au ajuns la poarta spre cealaltă planetă.
― Sun, eu nu pot să trec pe cealaltă planetă. Am doar 1000 de ani. Tu ai 2000. Tu poți!
― Layla, nimeni nu va descoperi că tu ai 1000 de ani. Ești cât mine!
Sun și Layla au intrat pe cealaltă planetă și primul lucru pe care l-au văzut a fost cartierul Soarele-mic. În cartierul acesta locuiau prietenii ardei Iute-iute.
― Bună! Unde trăiește Aria? întreabă Sun.
― Noi nu ne-am mișcat de aici niciodată, dar cei din cartierul Soarele-mare știu unde trăiește, zice Capia-capya, un ardei.
Sun și Layla au plecat. Când au ajuns în cartierul Soarele-mare au întâlnit o frunză de spanac.
― Bună-dragoacoperiș! Sunt Spaniac care-n spanioză înseamnă spanac. Cu ce vă pot ajuta?
― O căutăm pe Aria, spune Layla.
― E în carierul Găina Cha-cha. Cu bine-spany!
Uite-așa au plecat cei doi aventurieri spre cartierul Găina Cha-cha. Pe drum, au trecut prin multe alte cartiere: Livada, cartierul Ceapă, cartierul Struguri...
A venit seara, iar Sun era obosit. Layla era doar puțin somnoroasă de la atât de multe drumuri, așa că s-au oprit în cartierul Ciment să doarmă. Au bătut la ușa unei case.
― Bună seara! Ce vă aduce pe-aici? întreabă o doamnă-tulpină.
― Ne căutăm cazare. Ar fi cu putință să ne ajutați? spune Layla.
― Bine că ați oprit aici! Dacă i-ați fi întrebat pe vecinii mei nu cred că mai existați. Ei sunt familia Green și sunt foarte ciudați. Haideți să discutăm la o cafea! Și au intrat.
― Green e o familie care are preferințe haotice. Înainte erau mecanici. Acum au ajuns avocați. Să vă povestesc tot. Într-o zi, șeful lor a venit în vizită la ei în legătură cu o factură la curent. Tatăl, domnul Rădăcină Green l-a poftit la masă, unde era un platou cu rădăcini, roșii și cartofi. Doamna Tomato Green s-a servit cu roșii, tatăl cu rădăcini, iar fetița lor, Potato, cu cartofi. Șefului nu-i plăceau toate acestea așa că a refuzat. Domnul Rădăcină a zis că asta e o jignire față de familia lor și a demisionat. De atunci, sunt avocați și pe cine prind că nu mănâncă rădăcini, cartofi și roșii îi dau în judecată!
― Mulțumim foarte mult pentru poveste, dar acum o să...ațipim. Noapte bună! Și animalele s-au culcat.
Dimineața, au plecat. Au ajuns în cartierul Găina Cha-cha și au văzut niște găini care dansau în fustă. Sun și Layla s-au strecurat printre ele și au ajuns la Regina Aria. Au intrat în camera ei.
― Bună ziua, Măreață Aria! Ne dorim să fim domnitori peste planeta Piatră! zice Sun.
― Da, puteți! Ați dovedit că sunteți demni de acest lucru atunci când nu ați renunțat. Aveți acordul meu. Să fiți cei mai iubiți domnitori!
― Vă mulțumim, Aria! Sperăm să reușim să avem grijă de planeta noastră.
Și prietenii noștri au plecat spre noul lor post. Când au ajuns pe planeta lor au întâlnit mii de locuitori care strigau:
― Trăiască noii domnitori, trăiască!
― Vă mulțumim mult! strigă Sun. O să facem tot ce e mai bine pentru planeta noastră.
În timp ce plecau, se gândeau ce ar putea îmbunătăți la planeta lor. Iar când au ajuns acasă și-au zis „Trebuie sa schimbăm multe lucruri”. Apoi, au adormit promițându-și că în dimineața următoare vor transforma planeta Piatră într-un loc mult mai bun.
Munteanu Natalia
Colegiul Romano-Catolic ”Sf. Iosif”, București
Clasa a VI-a
Despre păsări și pietre
Era încă o zi obositoare de Duminică, în care toți oameni satului mergeau la Biserică. Sau aproape toți, căci, nici bătută, Larisa nu ar fi mers la slujbă. Pentru ea era ca un chin ce se năpustea asupra ei atunci când lua parte la obiceiul sătenilor. Să stea la slujbă o oră, în loc să se joace? Nici gand! Însă ceva o deosebea drastic de ceilalți. Toată lumea avea o bijuterie, ce conține o piatră de culoare distinctă, adică unică, dar ea nu avea. Prietenele ei spuneau că au găsit-o dimineața la pervaz. Însă ce conta pentru ea o pietricică? La stână, că-i oaie albă, că-i oaie neagră, tot aceeași iarbă mănâncă.
Dar, pe la ora zece, când satul parcă era copleșit de liniștea înconjurătoare, ceilalți fiind la slujbă, un Porumbel al Adevarului se arătă. Ea s-a simțit mult mai „inteligentă” decât ceilalți, așa că, în timp ce restul erau la Biserică, a decis să citescă, ca să demontreze cât de folositor e timpul pe care l-ar pierde la slujba plictisitoare. Această vietate zburase, din câte a relatat, de la porțile raiului. Cum l-a recunoscut? Era alb ca neaua, iar ochii erau umani. Vorbea.
-O aiureală! Să cred eu o ființă superioară care-mi vorbește numai bazaconii? De parcă sunt eu una dintre fraierii pe care îi găsești să-i pui la încercare! Nu vreau să merg cu tine!
-Vai, îngerii aveau dreptate...Doar urmează-mă, a spus mititica pasăre a Domnului. Dacă nu îți place, poți să te întorci.
Fata, fiind totuși amețită de întâmplare, a decis să-l urmeze.
În timp ce mergeau, Porumbelul Adevărului îi povestea motivul pentru care a venit. Însă copila prefera să admire peisajul. A auzit ceva de Înviere, de Lumină, dar ce vedea era mai frumos pentru ea decât de încerca pasărea să îi zică.
În jurul lor, un râu de cristale care mai de care mai frumoase curgea, grăbindu-se să își îndeplinească menirea, lovindu-se de pietre albastre și astfel creând un cântec de înger. Pe lângă acesta, copacii de argint își scuturau frunzele aurii, fremătând de la vântul venit de la suflarea lui Dumnezeu, pe iarba picurată de dimineață cu lacrimile oamenilor necuviincioși, trimiși în întunericul etern, unde nu vor putea să vadă ochii de cleștar ai Atotputernicului și nu vor fi alinați de mâna Sa sfântă și de cântecul mierlelor cu pene de diamant purpuriu.
Într-un final, cei doi au ajuns la izvorul Râului Luminii. Acolo, mii de îngeri pictau în culori diferite cristale personalizate cu numele unui om și le aruncau în râu. Fata asculta acum parcă mai încrezătoare vorbele păsării sfinte:
-Aceste cristale sunt trimise către oameni, pe cursul râului. Alunecă laolaltă cu celălalte, iar, când ajung la destinație, sar pe o piatră, de unde se rostogolesc spre pervazul casei proprietarului devenit credincios.
Înțelegând aceste vorbe, Larisa a putut ghici că celălalt râu cu pietre negre ajungea la alți Porumbei ai Adevărului, care urmau să îndrume alte persoane spre credință, aducând astfel culoare și lumină în viața lor. Iar, privindu-l, înțelegea din start cât efort depun păsărelele. Ele transformă inima de piatră, în piatră nestemată.
Acum, copila se simțea parcă învelită într-o pătură călduroasă. Înăuntru i se aprinse prima flacără a credinței, pe care urma să o extindă. Porumbelul își terminase treaba. În acest moment, putea privi piatra personalizată, gata să fie trimisă pe Pământ.
S-a trezit în biserică, ținând în mână o candelă, la gât având o piatră scumpă, ca inima ei. Cânta alături de ceilalți „Hristos a înviat!”.
De atunci, Larisa și-a dedicat viața lui Dumnezeu, înțelegând ce important este, iar astfel a ajuns credincioasă. La urma urmei, toți știm că orice este posibil atunci când crezi, căci singur nu ești și nu vei fi.
Tu ți-ai găsit piatra ta prețioasă?
Guedenon Nira, 11 ani
Colegiul Naţional Pedagogic ,,D. P. Perpessicius” Brăila
Cei patru orfani
Capitolul I
Niciun loc nu era mai înfricoşător în Kroad Tale decât Orfelinatul Grills.
Imaginaţi-vă o clădire de piatră cu gratii ruginii la ferestre. Uşa era dintr-un fier mâncat de rugină, iar în lateral erau două turnuri fără ferestre. Arăta exact ca o închisoare. Curtea
din afara orfelinatului era tot azât de posomorâtă. Buruienile creşteau dezordonat pe tot întinsul curţii. Interiorul orfelinatului era tot atât de posac ca şi grădina. Pereţii era vopsiţi cu un galben-cenuşiu şi podeaua mirosea a mucegai.
Copiii erau obligaţi să mănânce un fel de amestecătură între un terci şi o pastă verde-maronie de broccoli.
Noaptea nu era permis niciun sunet şi nu aveai voie să te foieşti deloc.
Şi asta nu e tot. Trebuia ca toată lumea să se trezească la ora 5.00. După care toţi se spălau pe faţă în grădină mare a orfelinatului şi făceau gimnastică. Cea care conducea activitatea era doamna Williams (insista să i spună ,,domnişoară”) o femeie foarte înaltă, cu corpul lat cât uşa, cu capul mare, semănând cu o mingie uriaşă şi roşie, cu părul blond spălăcit şi cu ochi cenuşii.
După exerciţiile sportive, care erau grele şi obositoare, mergeau să mănânce terciul amestecat cu broccoli şi după ce mâncau îşi duceau farfuriile într-o chiuvetă enormă.
După aceea se duceau la doamna Sweetie care nu era chiar aşa ca numele ei. Era exact opusul. Înaltă şi slabă ca un băţ, cu obrajii supţi şi pomeţii mult prea proeminenţi. Arăta ca o stafie. Şi mai era şi foarte severă. Mereu avea la ea un băţ gros din salcie. Lovea cu atâta repeziciune de ziceai că-i un ninja profesionist. Nimeni nu îndrăznea să i se împotrivească şi bătea pe oricine din cauza celor mai mici nimicuri.
Apoi, era referendumul Rambehstils Kien care făcea prezenţa. Vai de cel care lipsea!
La prânz, copiii se duceau la somn după ce mâncau supă de broccoli.
Monstruos, nu? Ei bine, după ce se ,,odihneau”, adică stăteau nemişcaţi două ore, nu aveau să se mişte-n pat, să strănute sau să tuşească, se duceau în camera de lectură şi începeau să citească.
− Isabelle! Poţi să-mi spui ce carte citeşti?, întreba doamna Vonth.
− Da, doamnă. Citesc cartea ,,Aventurile lui Huclebbery Finn” de Mark Twain.
− Bine, Isabelle!
Ora de lectură ţinea cam 6 ore. Când se termina, afară era întuneric, iar copiii mergeau la culcare după ce luau cina.
Aceasta era o zi obişnuită la orfelinatul Grills.
Capitolul II
− Hei, de ce s-a anulat ora de lectură?, a întrebat Carvin.
− Nu ştiu, dar ştiu că nu-mi place de doamna Vonth, a răspuns Beatrice dând din umeri.
− Categoric, aprobă Max.
− Sssst! Mai încet, i-a întrerupt Ivy. S-ar putea să ne prindă domnişoara Williams.
Aceştia sunt eroii povestirii noastre: Beatrice (toţi îi spuneau Bea), Max, Ivy şi Carvin.
Beatrice era o fată cu părul şaten şi buclat până la umeri, înălţime potrivită şi cu ochii ca două chilimbare, ca de felină. Era calmă şi calculată. Mereu avea de spus ceva bun despre cineva.
Max era un băiat cu părul negru şi ten ciocolatiu. Era destul de înalt la vârsta lui şi mereu spunea câte o glumă. Era glumeţul grupului. Nu se supăra din orice şi îi plăcea să alerge.
Carvin era blond cu ochii albaştri şi mic de statură plus că era, cum ar spune unii, ,,şoarece de bibliotecă”. Îi plăcea foarte mult să citească şi în ciuda faptului că trebuia să stea 6 ore cu doamna Vonth, îi plăcea ora de lectură.
Şi ultimul copil, Ivy, era o fată cu un păr roşcat, ochii verzi ca marea, cu un chip plin cu pistrui. Era foarte curioasă şi energică şi culoarea ei preferată era verde.
Bineee!.. Acuma, pentru că i-am prezentat pe eroii noştri să trecem la ACŢIUNEEE!
Capitolul III
− Am o idee, strigă Ivy plină de entuziasm.
Prietenii se uitau unii la alţii. Era bine, era de rău?
− Bine! Deci, uitaţi care e ideea mea: Să evadăm din orfelinat.
− Sssst! S-ar putea să te audă cineva, şopti Carvin.
− Dar măcar ai un plan?, întrebă Beatrice.
− Ei, mă gândeam să facem un plan împreună.
− Staţi aşa!, strigă deodată Max.
− Ce e, ce e?, strigară toţi odată speriaţi.
− Am uitat să adaug o muzică dramatică de fundal. Pam, pam, pam!
Ivy dădu ochii peste cap, dar brusc ochii i se luminară.
− Am găsit planul!, exclamă ea Ivy entuziasmată. Ascultaţi aici! O să luăm câteva cearceafuri şi ne acoperim cu ele, ca fantomele. Am să mă strecor pe hol şi am să iau cheile de la uşa mare din camera femeiei de serviciu. Dacă se trezeşte cineva atunci, faceţi ca fantomele şi îi speriaţi. Când voi striga ,,Păianjenii” veniţi repede la mine. Întrebări?
− Cum ai reuşit să faci planul ăsta în doar câteva secunde?, o luă Carvin la întrebări.
− Talent!, spuse Ivy ridicând din umeri..
− Dar dacă ni se vor recunoaşte vocile?, întrebă curioasă Beatrice.
− Bună întrebare, Bea. Păi, vă îngroşaţi vocile, ceva... Ştiţi voi.
Capitolul IV
Imediat ce s-au stins luminile, Ivy s-a furişat pe holul mare. În lumina Lunii, orfelinatul avea un aer fantomatic şi înfricoşător.
,,Vom fi rău pedepsiţi dacă vom fi prinşi. Offf! Unde mi-a fost gândul?”, gândea Ivy şi se îndreptă spre camera doamnei de serviciu. Spre surprinderea ei, era descuiată.
„Ce noroc!”, se gândi Ivy şi începu să caute prin sertare şi prin dulapuri, dar nici urmă de cheie. O rază răzleaţă de lumină de la Lună lumină o cutie într-un colţ al camerei. Ivy se apropie încet de cutie şi o deschise cu mare grijă. Cheia era acolo. Hmm! Poate vă întrebaţi cum Ivy a recunoscut cheia pentru că nu o văzuse în viaţa ei? Foarte simplu! Pe cutie scria ,,Cheia de la uşa mare”.
Ivy se întoarse pe hol şi auzi ţipete îndepărtate. Alergă acolo şi văzu trei fantome strigând la domnişoara Williams. Oau! Asta era de neaşteptat.
− Vă rog, vă rog! Nu-mi faceţi rău! N-o să scot niciun cuvinţel, se plângea domnişoara Williams ,,fantomelor”.
,,Fantomele”, adică Carvin, Beatrice şi Max o priviră aprobator şi o rupseră la fugă. Atunci, Ivy strigă ,,Paianjenii!” şi toţi au fugit spre marea uşă. Ivy, cu mâna tremurândă, a deschis uşa şi iată-i afară, inspirând aerul nopţii şi dorul de libertate.
Capitolul V
− Of, Doamne! În sfârşit am evadat din orfelinatul ăsta groaz...
Ivy nu reuşi să-şi termină vorba căci sub nasul lor văzură o arătare ciudată. Avea o căciulă roşie şi o cămaşă verde deschis.
− Bună ziua!, salută ciudăţenia.
− Ăăă... Bună ziua!, spuse cam nedumerit Corvin.
− Scuză-mă!, dar cine eşti tu?, îl întrebă Max.
− Un elf, normal.
− Un eeeelf? Un elf?, strigă râzând bucuroasă Ivy.
− Da, un elf. Şi nu mai striga aşa tare.
− Ok, domnule elf! Şi cauţi aici?
− Păi, începu elful pe un ton solemn, voi aţi fost aleşi pentru Legendarul Joc.
− Legendarul, ce?, întrebă Beatrice.
− Legendarul Joc. Ce nu înţelegeţi?
Elful îi privi uimit şi îşi aminti imediat ceva.
− Voi oamenii nu ştiţi ce e Legendarul Joc. Ei bine, acest joc este modul prin care Moş Crăciun îşi alege elfii. Odată, înainte de a fi Legendarul Joc, la Moş Crăciun a venit un elf foarte talentat pe nume Cărbunaru, care avea un plan perfid . Voia să fure Crăciunul.
− Pam, pam, pam!, interveni Max cu muzica lui dramatică.
Elful nu-l băgă în seama şi continuă:
− Atunci, Moş Crăciun l-a încuiat pe Cărbunar în temniţă, dar încrederea îi era ştirbită. Aşa că a inventat Legendarul Joc.
− Bine! Şi ce treabă avem noi cu asta?, l-a întrebat Beatrice.
− Voi aţi fost aleşi să fiţi elfii Moşului. Felicitări! Moş Crăciun vă aşteaptă!
