PREMIUL I
Tiu Eliza Rosanna, 14 ani, clasa a VII-a
Școala Gimnazială „Federico Garcia Lorca”, București
Tasuma și Călăreața Focului
Bââz... O bâzâia un țânțar. Își atinse brațul stâng ca să alunge creatura, dar puse mâna pe ceva dur, zgrunțuros și rece, solzi, precum cei ai reptilelor... Speriată, Sarhina se ridică în capul oaselor. Primele dungi oranj ale răsăritului ce aruncau firimituri de lumină alungară coșmarul. O respirație caldă și plăcută îi gâdilă urechea dreaptă. Fata mângâie fericită capul dragonului repetându-și că totul era bine și visul trecuse. La rândul lui, dragonul toarse fericit și o înveli cu grijă cu aripa-i solzoasă și vânjoasă.
Tasuma era unul dintre Singuratici, cei ai căror ouă au fost furate de către juguyeni, dușmanii primari ai dragonilor. Alungat din cuibul său în lumea oamenilor și părăsit, o găsise pe Sarhina pe când avea cinci ani, abandonată pe străzile unui cătun, înfometată și murdară. O luase sub îngrijirea sa și se adăpostiseră în pădurea cea mai apropiată. Astfel, niciunul dintre ei nu s-a mai simțit părăsit. Anii au trecut pe nesimțite, iar fetița cea mică s-a transformat într-o adolescentă frumoasă, cu pielea de culoarea ciocolatei calde, ochi negri, migdalați și păr creț, întunecat. Toată bogăția lor consta în solzii căzuți, pe care tânăra îi vindea la piață cu un preț destul de mare, și strânsa legătură dintre ei.
Cum soarele se ridica încrezător pe mantia azurie a cerului, fata se sculă în capul oaselor, își puse pe umăr desaga în care îngrămădi câțiva solzi, își luă la revedere de la prietenul său și o porni pe cărările ascunse ale desișului. Proviziile se împuținau iar târgul din Bamako o aștepta.
Mergând de una singură, gândurile îi zumzăiau necontenit. Putea să jure că ce simțise de dimineață fusese aievea. Nu că nu ar fi fost normal. Putea, de exemplu, să controleze focul, mai ales atunci când se simțea amenințată de vreun pericol, ori să comunice telepatic cu Tasuma, care învățase „bambara” de când era cu ea și puteau vorbi în același grai. De altfel, chiar el acceptase bucuros numele de „flacără” recunoscând că felul în care era strigat în dragoneză nu îi plăcuse niciodată. Evident că toate aceste lucruri o făcuseră ciudată în ochii altora, ba chiar femeile superstițioase ale satului încercară să o captureze pe ,,vrăjitoare” și să o țină închisă într-un șopron, în speranța că distanța față de prietenul ei o va aduce pe ,,drumul cel bun”. Lucrurile însă nu decurseseră așa de bine pe cât se așteptau, șopronul a fost cuprins de flăcări fără motiv, iar o reptilă gigantică și nemaipomenit de furioasă a mimat că încearcă să le muște dacă o mai atingeau pe protejata lui.
Cu gândul plecat hai-hui, Sarhina nici nu realiză că ajunsese pe o uliță lăturalnică a cătunului. În curând avea să ia contact cu ceilalți oameni, lucru care o făcea să se simtă groaznic de sfioasă. Înainte să apuce să icnească, se trezi în nas, cu desaga smulsă de pe umăr.
- Haha! Uitați-o și pe domnișoara Pui-de-Șopârlă! V-a dat tăticu’ bani de cheltuit? spuse în batjocură băiatul înalt ce îi pusese piedică și acum îi scutura desaga.
Fata se ridică și își duse mâna la gheată. Acolo putea simți mânerul rece de os al unui pumnal cu lamă de solzi ascuțiți, la care lucrase mult timp. Altă dată amenințarea funcționase asupra cetei de flăcăi, așa că nu se ajunsese la niciun incendiu, dar acum râsul se înteți și ochii le sclipiră lacomi. Așa deci, credeau că nu e în stare să îl și mânuiască la nevoie, credeau că îi pot fura prețiosul obiect... Dar se înșelau. Când stai cu un dragon, ai două opțiuni: ori le arăți și celorlalți ce abilități supraomenești ai deprins, ori te prefaci că ești slab și neîndemânatic pentru ca ei să te lase în pace. Nu voia să atingă niciun fir din părul vreunui om, nici măcar din cel al femeilor ce o capturaseră cu mult timp în urmă, dar nu avea să cedeze așa ușor de data asta. Conturându-și mai întâi scena în cap, își încordă genunchii gata să sară și să se rostogolească fix printre picioarele tâlharului, pentru ca mai apoi să recupereze desaga și...
- Nu Gaspar, nu o vei necăji și astăzi! Fugi, Sarhina! țipă un băiat cu piele măslinie ce înhăță traista și o rupse la goană printre străduțele întortocheate.
Mda, îl cunoștea pe ăsta. Era chiar mai ciudat ca ea. Aidin Cruntul, hoțul de pe cele șapte tărâmuri, care nu era în stare să fure o brioșă sau să pălmuiască o muscă, dar nu conta! Curajul său de fier făcea din el un adevărat conducător... Conducătorul neghiobilor poate! În timp ce alerga în urma sa, cu haita lui Gaspar în spate, fata se gândea de ce își băgase el nasul într-o situație pe care o avea complet sub control, ori poate chiar atât de bine se putea preface neajutorată? Cu toate că avusese un avans mare față de ea, mai avea puțin și îl întrecea, dar până la urmă, de ce îl critica așa rău, căci țestoasa a întrecut iepurele, nu? Cotiră brusc dreapta și se ascunseră în umbra unui gang. Sarhina îi smulse desaga și se rățoi la el, spunându-i că nu avusese nevoie de ajutor.
- Ascultă, răspunse acesta printre răsuflări, cu un zâmbet șmecheresc, eram în trecere și nu puteam să nu ajut o domniță la ananghie! Plus că nu voiam să ia foc toată regiunea, luând în considerare solzii de pe mâna ta...
Surprinsă, icni și își verifică brațul stâng, acolo unde, ieșiți ca niște zimți din piele, îi strălucea un rând de solzi rubinii, ce păreau că se retrag cu fiecare secundă în care inima sa își încetinea galopul. În liniștea aceea profundă ce se așternuse între ei, reuși să distingă niște voci la capătul coridorului ce îi atraseră atenția. După grai, nu era nici dragoneză, nici bambară, ci mai degrabă juguyană.
Îi făcu semn lui Aidin să se furișeze alături de ea până la locul de unde se auzea ecoul. Dădură într-o curte interioară spațioasă, umbrită de niște pânze ce jucau rol de copertină. În mijloc erau îngropate pe jumătate niște roci sidefate, în nuanțe de roșu, galben, indigo și verde, de o frumusețe rară. Ar fi vrut să îi șoptească băiatul că rocile îngropate fără pic de cugetare par a fi puse de careva din neam cu el, când brusc își dădu seama de gravitatea situației: nestematele erau OUĂ iar cei care le îngropau fără prea mult interes erau juguyeni, forțele răului. Arătăniile hidoase cu urechi clăpăuge, rât de porc, brațe legate de corp cu un fel de membrană asemănătoare unei aripi și picioare cu labe de rață, râdeau și vorbeau între ei, repetând fraza: ,,Când le vor găsi vor fi tare furioși pe ei!”.
Realizând brusc ce se întâmpla, Sarhina îl înghionti pe Aidin să meargă tiptil înapoi în umbra tunelului. Îi povesti în șoaptă despre creaturile urâcioase care furau ouăle de dragon pentru a le ține în foc timp de 2 zile, transformându-le interiorul în licoarea tinereții și a puterii care îi poate preface în cele mai minunate ființe, iar coaja prețioasă – în cele mai bogate. Planul lor părea a fi acela de a da vina pe oameni pentru furtul rocilor din curte, pentru ca, în timp ce dragonii se luptă cu cei din Bamako, ei să le fure ouăle. Atunci, cu o cantitate atât de mare de licoare, ei ar deveni cele mai puternice ființe și ar conduce lumea în haos și nedreptate. Între timp juguyenii plecaseră, dar mugete furioase se auzeau din depărtare. Nu mai era vreme de pierdut!
Buf! Pânzele fură rupte de o reptilă imensă cu solzi de culoarea granatelor ce ateriză în curte. Chiar dacă Aidin tremura de frică, nu avea niciun motiv. Era Tasuma, care îi auzise gândurile Sarhinei! Fata băgă rapid rocile în desagă și se urcă în spinarea lui. Lângă el, băiatul îi făcea teorie, îi expunea pericolele și prea puținele avantaje. Până la urmă, plictisit, Tasuma luă de guler mogâldeața ce se zbătea și dădea din pumni și picioare, o puse în spinare și decolă. Pe cer se adunase deja armata dragoneză, pregătită de atac.
La indicațiile fetei, dragonul reuși să îi convingă pe cei de neam cu el că trebuiau să facă grabnic cale-ntoarsă la cuiburi, unde îi aștepta o ambuscadă. Fiind înzestrat cu o rapiditate neobișnuită chiar și pentru cei ca el, Tasuma o luă înainte, ajungând primul la cuiburile pitite pe creasta unui munte, unde hidoșeniile își făceau de cap. Problema era că deja unii dintre ei băuseră din rezervele lor de licoare, și s-au arătat foarte îndrăzneți în lupta cu întăririle.
Situația părea că o apucă pe un făgaș nedorit, sulițele și săgețile zburau prin aer, dragonii nu puteau să își controleze focul atât de bine încât să nu le distrugă cuiburile, așa că preferau să fie răniți apărându-și puii, Tasuma dispăruse și îi lăsase pe tineri la marginea poieniței, de unde lupta, sau mai degrabă zis, învingerea, se vedea cel mai bine.
Cu inima în gât, abia reușea să își mai podidească lacrimile. Din cauza juguyenilor prietenul ei înaripat suferise atâta, acum se pierduse încercând să se răzbune și nu mai reușea să aibă conexiune cu el... Simți cum mâinile îi iau foc, brațele o ustură și o mănâncă, din acestea ieșind solzi rubinii... Închise ochii, iar în întunericul din spatele pleoapelor se contură o imagine: ea și Tasuma stăteau pe un petic de iarbă dintr-o poieniță, privind bolta catifelată brodată în mii și mii de pietricele argintii. O noapte fără lună, de acum două primăveri, când, pentru prima oară, Sarhina invocase focul. Era noaptea în care incendiase șopronul și se întorsese în pădure, alături de camaradul său înaripat. Reușise, cumva, să îl controleze cu ajutorul emoțiilor intense pe care și le concentrase într-una singură, și atunci se petrecuse minunea. În mintea ei și-i imagină pe juguyeni în flăcări, prevăzând ca ouăle să se afle în siguranță. Când deschise ochii, observă că aceștia luaseră, într-adevăr, foc, un foc neobișnuit, imposibil de stins, care îi mistui pe toți, până la unul.
Văzând că inamicul fusese înfrânt, dragonii se regrupară și începură să își numere ouăle, chiar și pe cele aduse din satul oamenilor, iar de nicăieri, mândru și mergând șontâc-șontâc, apăru și Tasuma. Sarhina se aruncă la gâtul său, îl mângâie, îl scărpină și îl alintă până nu mai avu vorbe de laudă. Se urcă în spinarea lui împreună cu Aidin, gata pentru drumul de întoarcere.
- Deci, se poate numi că ai salvat lumea, nu? Acum ești supereroină sau ce? Chiar că sună tare! ,,Hoțul și Călăreața Focului”!
- Da, da! Mai visează! Nu ai avut nimic de spus în povestea asta!
- Poate că da, dar dacă nu îți salvam desaga cu solzi, respectiv pumnalul care ți-a căzut când fugeai, nu ai fi putut lua legătura cu amicul tău și războiul dintre oameni și dragoni ar fi fost de neevitat!
Rămași fără cuvinte, cei doi au zburat în tăcere peste colinele de smarald fără să își mai vorbească, fiind recunoscători că pur și simplu se aflau acolo în acel moment, tustrei, Hoțul, Călăreața Focului și Tasuma - Flacăra ei.
PREMIUL II
Rădulescu Alexandru-Ionuț
Clasa a VII-a
Şcoala Gimnazială "George Emil Palade", Buzău
MOTTO: Cel mai impresionant lucru pe care l-am spus a fost ... o poveste, unitatea de măsură a timpului.
RUCSACUL UNUI EXPLORATOR
Am un rucsac foarte mic, pe care îl port cu mine mereu, peste tot și de obicei scot din el orice am nevoie, uneori lucruri foarte mari, iar oamenii rămân surprinși. Câteodată scot din el o glumă, un catren, un cvintet, dar cel mai impresionant lucru pe care l-am scos a fost ... o poveste, pe care o denumesc unitatea de măsură a timpului. Orice călătorie îţi oferă prilejul de a descoperi locuri şi oameni noi. Acesta este motivul pentru care am ales să devin un EXPLORATOR, dragul meu jurnal. Locurile în care călătorim reprezintă dintr-odată o cascadă plină de amintiri ce ne inundă mintea şi sufletul, iar o lacrimă cade uşor pe obrazul finuţ, brăzdat de urmele încântării. Îţi intră o amintire în ochi? O amintire care te emoţionează şi ai vrea să o retrăieşti, dar clepsidra timpului nu te mai întoarce în trecut, de aceea orice poveste este o unitate de timp.
Călătoria de explorator a început din dorinţa de a descoperi noi tărâmuri, altele decât cele mereu atât de pitoreşti, telurice şi feerice cum sunt pe la noi, cum sunt descrise prin cărţi. Aş fi dorit să fiu primul om pe acest pământ, primul care să lase urma piciorului său la piemontul celui mai neînfricat vârf de munte. Șoapte de cerneală: AZI .... ACUM ....PREZENT! Plec, dragă jurnalule, într-o expediţie de neuitat! Zis şi făcut! Echipat corespunzător: un rucsac montan în spinare, ghete impermeabile, dozator permanent de apă, mi-am înfrânt latura mămoasă şi am plecat spre Xland, ţara tuturor posibilităţilor şi a tuturor imposibilităţilor. Am zăbovit o noapte magnifică admirând cerul înstelat care săruta marea. Marea, ca o frumoasă prinţesă, îmbrăcată în toiul zilei într-o rochie albastră cu o trenă de nesfârşit, iar seara cu o rochie de culoare închisă, are grijă ca peştii, scoicile, balenele, delfinii, sirenele ... să aibă tot ce îşi doresc şi să ducă o viaţă cât mai normală. Ea îi creşte şi îi îngrijeşte ca pe proprii ei copii. Ţărmul, pironit, în acelaşi loc, găzduieşte turiştii pe nisipul alunecos, din care se construiesc şi se dărâmă, rând pe rând, castele cu file de povești. Între prinţesa Marea şi prinţul Ţărm s-a înfiripat dintotdeauna o relaţie veche de dragoste. Marea încearcă cu trena ei să-l cuprindă îndeajuns de bine pe prinţul Ţărm, dar niciodată nu reuseşte, ci doar îl mângâie şi îl face să se simtă prins de vraja sa. Prinţul Ţărm şi prinţesa Mare trăiesc fericiţi milenii întregi sub razele blânde şi protectoare ale Soarelui! Barierele de corali, asemenea unor păduri de argint, nisipul rece de pe fundul mării ascundea în inima sa numeroase vise ce aşteptau să fie împărtăşite tuturor, dar m-a fascinat ...era mirific cum brizele adunau gândurile marionetelor de pe scena instalată pe fundul mării şi le transforma în poveşti uluitoare. În spatele cortinei, sirenele îşi pregăteau cu grijă numărul, peştii viu coloraţi încercau să distreze publicul. Era de vis cum în acele locuri uitate de lumea contemporană, regizorul, un bătrân coral vechi de peste 100 de ani, crea un scenariu în care includea întreaga comunitate acvatică. Steluţele de mare erau asemenea unor flori de cireş care dădeau viaţă piesei de teatru. În ochii mei puteai citi cu uşurinţă fericirea, nostalgia, siguranţa, tristeţea, grija, toate aceste stări şi sentimente mi se desprindeau de suflet şi se lăsau duse de valuri în nu-ştiu-ce tărâmuri, lăsând loc liber pentru alte trăiri în adâncuri. Regina din poveşti se minuna de mine, era atât de fericită văzându-mă captivat întrutotul de lumea sa. Un zâmbet, o floare de mai, un buchet de busuioc, melodia solemnă a mării, regina din poveşti, glasul răguşit adus de brizele mării din adâncuri, liniştea deplină care se aşternuse peste valuri, minunatele fiinţe acvatice, miile de întrebări ce îmi răscoleau sufletul, firele aurii de nisip ce îmi ştergeau rând pe rând paşii, aceste clipe mi-au inundat gândul că sunt un explorator și tot aceste gânduri vor fi păstrate în adâncul sufletului meu pentru o eternitate! Pe valurile mării scria: IUBITI MAREA! Nu încetaţi niciodată să credeţi în misterele ei deoarece sunt adevărate şi pot prinde viaţă doar dacă ochii sufletului vor vedea dincolo de necunoscut. Mi-am imaginat că pot fi, chiar eu, o secundă ce ar putea călători în timp!
Azi am descoperit că printre stele pot şi eu supravieţui. Fiecare are nume: MebStar, TecStar, DarStar, WamStar... Ele sunt doar cele ce mi-au rămas în minte după cele 100 de secunde petrecute azi în Calea Lactee. Observ cu surprindere că multe dintre clădirile de pe pământ se oglindesc în lună... văd casa părintească.. şi UPS! ... o lacrimă, dar mama mă veghează, ştie că sunt un explorator! UPS!... altă lacrimă, ... tata..., dar el m-a învăţat! El mi-a deschis calea spre cunoaştere! Nu-mi prieşte locul, mă răscolește! PLEEEEC!!!! Revin la dorința de a fi explorator! Trebuie să îmi urmez visul!
O voce dinspre o lumină puternică, galbenă a început să îmi şoptească: Dacă vei uni toate punctele albe de pe hartă ţi se va arăta un nou tărâm, nedescoperit încă de nimeni!... iar dacă spun cuvintele magice: Deschide-te, deschide-te! poarta către tărâmul întunecat mi se va deschide portalul! M-am gândit puţin, mi-am făcut curaj, am luat rucsacul şi pe tine, dragă prietene, am unit punctele albe şi am mers unde era X. Între timp, cât eu mergeam, X se făcea şi mai mare până când un val de aer puternic m-a împins din faţă, am căzut pe spate şi pe cer am văzut X. Am spus cuvintele magice, mi-am făcut o cruce dumnezeiască şi m-am dus în portal.
Tot soiul de gânduri îmi răscoleau sufletul. Să fiu eu cel ales? E doar un vis! Mă ciupesc, îmi dau palme, și ... totuși...Casa bunicilor mi-a rămas şi acum în suflet. Pridvoraşul, pe care obişnuiam să mă joc împreună cu bunica, a rămas acolo, dar fără fiinţa sprintenă şi gingaşă cu părul bălan, cu ochii mici şi verzi în spatele cărora se ascundeau izvoare de veselie şi energie, ci cu o fiinţă pe care nu o mai recunosc, iar când o privesc, ochii îmi sunt inundaţi de lacrimi. Acum mă doare să-i văd ochii trişti care mă privesc melancolic. Stejarul gros, tânăr şi înalt, sub umbra căruia stăteam întinsă pe pieptul dragului meu bunic, ascultând povestea pe care o ticluia cu buzişoarele lui subţiri şi cu mâinile şănţuite de muncile câmpului şi de anii grei care s-au scurs prin ele îmi dădea părul cârlionţat de pe frunte, şi-a păstrat locul de odinioară, doar că este uscat, frunzele-i de primăvară nu mai sunt aşa de dese, iar fiinţa mea ghiduşă şi bătrânelul serios şi cărunt nu mai stau sub umbra răcoroasă sau poate că am fi stat, dacă bunicul nu ar fi renunţat la viaţă. Până şi ulicioara de la ţară s-a schimbat. Acum este asfaltată. Mi-este dor de praful care-mi îmbrăca picioarele când alergam ...iar sunt nostalgic! Fuuuuuug!
Aici, dincolo de Pământ, dincolo de Galaxie... nu ştiu unde mă aflu... văd centauri, văd creaturi ciudate, dar prietenoase, dornice să se apropie de mine. Pe spatele fiecăruia scrie clar: Fă orice e posibil! Fă orice e imposibil! Sună cunoscut devizei mele Xland, ţara tuturor posibilităţilor şi a tuturor imposibilităţilor! Sunt în locul potrivit, dragul meu jurnal! Încep să trăiesc! Copaci înalţi, cu trunchiuri ca vrejul, cu frunze ca de toamnă de la galben-palid spre roşu-arămiu, ce se înălţau spre înalt, foarte înalt! Iarba era maaare și dansa, prefera valsul ... un-doi-trei-un-doi-trei ...ușor și sensibil tremuram pe ritm, parcă să nu deranjez. Mie nu îmi place să cânt, eu doar citesc. La fel cum doar privind natura îți poți da seama dacă doarme... și atunci trebuie să treci liniștit pe lângă ea, fără să o trezești sau dacă natura este trează și vrea să dansezi în jurul ei, însă oamenii nu își dau seama și distrug. Experienţă, ce mai! Revin cu alte amănunte, e ora de culcare!
Azi mă aflu tot pe tărâmul nou descoperit. Am primit o sarcină de îndeplinit de la TeReZe, marele centaur. Am primit un bilet pe care mi-a scris: Bine ai venit în tărâmul celor 303 ţipete! La început mi-a fost frică, dar mi-am luat inima în dinţi şi am început să merg prin tărâm. La un moment dat, am primit o hartă, gen papirus, pe care era desenat itinerariul. Traseul era astfel: Groapa spinilor, Tunelul ţipetelor, Camera ghicitorilor, Spânzurătoarea. Am fost curios, am vrut să mă duc să descopăr tot, tot. Ajuns la portal, acesta parcă a zdruncinat totul şi s-a deschis. Am alergat spre el minute în şir, deşi părea lângă mine, chiar în faţa mea. L-am prins! Am intrat în el şi eu mă aşteptam să mă pot şi întoarce, însă fără a fi cu putinţă, portalul s-a închis instantaneu în urma mea. Prima săgeată m-a condus spre Groapa spinilor.. nu atât de terifant precum sună denumirea. M-am strecurat, mă pişcau, se lipeau de mine, însă singurul lucru pe care l-am făcut a fost să fiu calm, să le vorbesc cu blândeţe. Unele flori de spini chiar mă aplaudau. Suprinzător de plăcută experienţă! Revin! Te voi ţine la curent cu noile mele experienţe, dragul meu tovarăş de explorare!
O nouă zi, o nouă explorare, o nouă experienţă! Următorul obiectiv de urmat este Tunelul ţipetelor. Îmi amintesc că mama îmi spunea ţipând: Hai, odată, la teme! Oare să fie un ţipăt mai supărător? Eu, cufundat în lectură, în zilele de weekend, nici nu realizam că se făcea seara şi temele nu erau finalizate, iar mama, îngrijorată ţipa la mine. Un tunel? O provocare. Străbat la pas aproape o oră... nimic în calea mea. Întuneric, necunoscut, însă vocea mă asigura să merg. O lumină puternică... când am ajuns aproape, am văzut tunelul pe care l-am străbătut de-a buşilea. Niciun ţipăt momentan. Când să mă minunez...încep: ţipete de bebeluşi, erau bebeluşii de centauri. Mici şi drăgălaşi, însă sâcâietori, prea ţipau. Am fugit aşa, pe coate. Am rezistat! Deci, ţipătul mamei era ... mai puţin ţipăt! Presimt că voi reuşi! Azi am pătruns în mult aşteptata cameră a ghicitorilor! Simplu! Rând pe rând, am răspuns prompt la toate ghicitorile, nimic complicat. Aici am întîlnit o vietate, părea furnică, însă avea cap, și gură, și păr lung ca Ileana Cosânzeana...Furnicuţa atunci s-a simţit cu mult mai mică decât era, însă căpăta nişte puteri supranaturale, mă gândisem la Zâna de smarald, tot mâna ei trebuie să fie ... Mi-a propus o serie de ipoteze precum: Ce-ar fi fost dacă... atunci mi-am amintit de un citat dintr-o compunere scrisă la şcoală. Ea mi-a spus că e ultima provocare: Acum, gândeşte-te şi tu: ce ai face dacă ai fi magician? Dacă aş fi fost magician mi-ar fi plăcut să ajut lumea! În primul rând, i-aş ajuta pe cei din jurul meu. Nimeni din cei pe care îi cunosc nu ar mai fi bolnav, supărat sau nefericit pentru că sănătatea o consider a fi cea mai importantă. Referitor la mine, aş face o vrajă să am mereu părinții alături, să opres timpul în loc, să trăiesc mereu în povestea familiei mele, să nu ne îmbolnăvim niciodată, aş face ca magia cărţilor să îi cuprindă pe toţi prietenii mei.
Ultima experienţă pe acest tărâm a fost descoperirea Spânzurătorii, mă şi gândeam la un rug, precum al vrăjitoarelor, însă a fost un joc. Finalul consta în modul în care voi relata celorlalţi experienţa trăită pe acest tărâm. Şi voi începe să relatez: “Când eram copil …” şi vei termina cu: “am fost odată…acum nu mai sunt” şi o lacrimă îmi va face să lucească ochiul şi cutremurându-mî se va scurge pe obrazul meu bătrân, cu ridurile vieţii, chinuit de bătrâneţe.
Aceste lucruri fac parte din muzeul sufletului meu, muzeul virtual al copilăriei, pe care îl voi purta cu mine oriunde şi oricând până când voi avea ocazia unei noi descoperiri! Ajuns acasă, după mult timp, în care nu ne-am mai văzut, mama dichisea ceva prin camera ei. Am îmbrăţişat-o cu dor, lăsându-i primăvara să i se aşeze-n privire, dar m-am convins, privirea mamei face cât nouă primăveri. După revederea îmbucurătoare cu tatăl meu, m-am reîntors în locul în care zilele trec mai rapid decât timpul în sine. Am teme, am școală online, dar citesc, citesc, citesc ...Dacă povestea mea place, am reuşit, dacă nu, voi încerca din nou!
PREMIUL III
Chiriac Daniela Roberta
Vârsta: 13 ani
Clasa a VII-a
Școala Gimnazială Specială pentru Deficienți de Vedere, București
Portalul
Era o zi frumoasă de aprilie. Mă aflam la Hunedoara, împreună cu doamna dirigintă, cu doamna profesoară de română și cu colegii mei de clasă. În fața noastră, se înălța falnic un castel vechi de sute de ani, între zidurile căruia se ascundeau misterele istoriei unui popor. Era mărețul Castel al Corvinilor.
Cu două săptămâni în urmă, doamna profesoară de română ne vorbise despre acest monument din inima Transilvaniei și ne propusese să mergem într-o excursie acolo; așa se face că, în dimineața zilei de 3 aprilie, pe la ora cinci și jumătate, ne-am adunat în fața școlii, pregătiți de plecare.
După o călătorie de șapte ore și jumătate, priveam în sfârșit mărețul castel. Prima dată, atenția ne-a fost atrasă de o fântână, care se afla în fața monumentului. M-a fascinat legenda acelei fântâni, povestită de ghidul care ne însoțea.
În următoarele 45 de minute, am făcut turul castelului, „cufărul” plin cu povești și cu legende istorice de o rară frumusețe. La un moment dat, curios din fire, m-am îndepărtat de restul grupului și, atunci, ceva uimitor s-a petrecut. Am intrat într-o cameră secretă, unde atenția mi-a fost atrasă de o imagine cu totul și cu totul deosebită; era blazonul familiei Corvinilor, o stemă învăluită în mistere, din care se zăreau scânteieri de aur și de argint. Pe el, se afla desenat un corb care ținea în cioc un inel de aur.
Vrând să îl ating, mi-am ridicat mâna dreaptă și am pus degetul arătător pe el. Și, deodată, o voce stranie a răsunat în toată încăperea. Era un glas tunător, dar blând în același timp, un glas care pur și simplu m-a înfiorat.
- Ești pregătit? Ziua de 17 aprilie se apropie! Portalul te așteaptă!, a rostit vocea necunoscută.
Confuz, m-am întors să aflu al cui era acel glas. Și, ce să vezi? În fața mea, stătea un bărbat care ținea în mână un stilou vechi de aur, presărat cu pietre scumpe.
Eram nedumerit, uluit, nu știam de unde apăruse acel bărbat, cine era, ce voia să îmi transmită. În plus, chipul lui nu îmi era foarte străin... Parcă îl mai văzusem undeva...
În timp ce îmi tot frământam mintea, omul s-a apropiat mai mult de mine și mi-a oferit stiloul.
- Ia-l!, a spus el cu un glas blând. O să-ți prindă bine.
Uluit, am luat stiloul și, brusc, totul a dispărut într-o negură de nedescris. Castelul, munții bătrâni care îl înconjurau, blazonul familiei Corvinilor, bărbatul din fața mea, totul, absolut totul fusese înghițit de o ceață deasă și plumburie.
Am deschis ochii și am rămas surprins. Mă aflam în camera mea, întins pe pat. Ecranul telefonului meu arăta ora 6 și 30 de minute dimineața. Urma o nouă zi de școală. Nu îmi venea să cred! Totul nu fusese decât un vis!
După o oră, cu ghiozdanul în mână, ieșeam din casă. Mă îndreptam spre școală, gândindu-mă la misteriosul vis din acea noapte și la prima oră pe care urma să o am: istoria. Deodată, mi-a apărut în minte imaginea lui Iancu de Hunedoara. Da, da! Bărbatul din vis nu era altul decât Iancu de Hunedoara!
În acea dimineață, orașul a fost foarte aglumerat, așa că am întârziat vreo douăzeci de minute. Nu îmi doream acest lucru, deoarece istoria se afla pe lista materiilor mele preferate și nu voiam să întârzii, mai ales că aveam de prezentat o compunere despre... Ghici despre cine? Despre Iancu de Hunedoara. Îmi doresc să scriu chiar o carte despre românii din Transilvania în Evul Mediu și sper că acest lucru se va întâmpla curând.
Pe la ora 8 și 20 de minute, mă aflam în fața clasei, cu inima gata să îmi sară din piept. Am bătut la ușă cu sfială și am intrat. Am salutat, cerându-i iertare profesorului pentru întârziere, și m-am așezat în bancă. Acea oră a trecut ca o clipă. Mi-am prezentat lucrarea și, până la sfârșitul orei, am citit din manual.
Pauza a venit foarte repede. După ce domnul profesor a plecat din clasă, mi-am deschis ghiozdanul să îmi scot caietul pentru următoarea oră, când – ce să vezi? – am găsit un... stilou. Am rămas uluit. Acel stilou nu era al meu, dar semăna cu... Mă pregăteam să îmi întreb colegii dacă este al lor, dar mi-am amintit îndată de vis. Da, era stiloul din vis, cu capacul auriu, scânteind de pietricele colorate.
Lângă el, se afla un bilet pe care era scris următorul mesaj: „M-am tot gândit și sunt sigur că am făcut alegerea corectă. De abia aștept să ne vedem și să îl cunoști pe Jack! Te rog, urmează cu atenție sfatul meu! După cum știi, mai sunt zece zile până pe 17 aprilie, așa că, peste 10 zile, la ora 15:00, să fii pregătit! Trebuie să ții stiloul în mână. Atenție! Să nu întârzii nici măcar un minut! Să nu vii nici mai devreme de ora stabilită! Mult noroc!”
Aveam atâtea întrebări... Oare cine scrisese acel bilet? Poate era chiar Iancu de Hunedoara... „Nu, nu! Asta nu e cu putință!”, îmi spuneam eu în sinea mea. Sau poate era o glumă făcută de colegii mei! În orice caz, era un scris elegant, cu cerneală aurie, iar literele păreau desprinse din cărțile vechi, tipărite cu secole în urmă în tipografiile din Brașov sau din Târgoviște. În plus, biletul era împodobit cu stema familiei Corvinilor. Și cine era Jack?
În acea zi, cu greu m-am mai putut concentra la ore. Mă tot gândeam la acel bilet, la vis și la ce aveam de făcut. Trebuia să fiu atent la lecții, așa că m-am decis să urmez instrucțiunile de pe misteriosul bilețel.
Ziua de 17 aprilie a venit surprinzător de repede. O așteptam cu sufletul la gură. În acea dimineață, m-am trezit, ca de fiecare dată de când primisem mesajul, cu gândul la stiloul magic care trona, ca un obiect de mare preț, pe biroul din camera mea.
În timp ce mergeam spre școală, mă gândeam la weekendul ce tocmai trecuse. Îl petrecusem împreună cu Tom și Ema, cei mai buni prieteni ai mei. Ne înțelegeam foarte bine și nu exista nimeni și nimic care să ne distrugă prietenia, o prietenie ce luase viață acum trei ani. Eram de nedespărțit, deoarece Tom și Ema erau frați gemeni, iar eu eram cel mai bun prieten al lor.
Orele s-au scurs repede în acea zi, așa că, pe la două și un sfert după-amiaza, am ieșit din clasă și m-am îndreptat cu pași repezi spre casă, unde mă aștepta stiloul fermecat.
- Hei, Iari! Cum ești? Vrei să ne plimbăm? Erau chiar Tom și Ema, care mă așteptaseră la ieșirea din școală.
Nu puteam să îi refuz, dar nici să pierd șansa de a atinge portalul.
- Ăăăăă, îmi pare foarte rău, dar, din păcate, azi nu pot. Trebuie să o ajut pe mama la ceva, le-am răspuns eu încurcat.
Nu îmi plăcea să îi refuz, dar nu aveam de ales. „Vor înțelege ei mai târziu”, mi-am spus în sinea mea, ca o încurajare. Sper doar că nu se vor supăra pe mine că nu le-am spus adevărul, dar sunt sigur că, dacă aș fi făcut asta, ar fi avut impresia că nu mai sunt în toate mințile, că un adolescent de clasa a IX-a trebuie să facă diferența dintre magie și realitate și așa mai departe.
De obicei, mergeam toți trei în parc să ne plimbăm, însă astăzi nu s-a mai întâmplat la fel. După ce le-am spus celor doi că nu pot să mă plimb cu ei, am plecat cu inima tristă spre casă. Nu îmi trădasem niciodată prietenii...
Când am ajuns, am mers direct în camera mea, mi-am aruncat ghiozdanul pe pat și mi-am scos telefonul. Era timpul! Nu mai erau decât două minute de așteptat.
La ora 15:00, am pus telefonul pe pat și m-am așezat în fața biroului, ținând în mână stiloul auriu.
Deodată, un tunel de lumină s-a deschis în fața mea și a inceput să mă poarte in timp, spre epoca medievală... Dar despre această experiență uimitoare am să vă vorbesc cu o altă ocazie…
Eleva este nevăzătoare (frecventează cursurile clasei a VII-a la Școala Gimnazială Specială pentru Deficienți de Vedere din București). A redactat compunerea în alfabetul Braille, apoi a transcris-o la calculator. Este pasionată de literatură și de istorie deopotrivă și a participat la Concursul Național pentru deficienți de vedere, proba de citire rapidă în Braille, unde a obținut locul I.
MENȚIUNI
Savin Bianca – Maria,
14 ani,
Clasa a VIII-a,
Școala Gimnazială ,,Mihail și Gavril” , Structura Școlii Gimnaziale ”Sfânta Cuvioasa Parascheva” Smârdan
Jud. Galați
„Să ne imaginăm!”
Secretul tatei
Era o zi friguroasă. Fulgii de nea se așterneau domol pe pământ, iar soarele abia ce se mai zărea. Eu și fratele meu Albert eram foarte încântați, deoarece nu îl mai văzusem de foarte mult timp pe tata, iar în acea zi se afla în drum spre noi. Atât de mult timp a lipsit, încât nu mai țineam minte nici măcar cum arăta.
─ Albert, ascultă-mă! Eu sunt mai mare și îmi amintesc mai bine și știu sigur că ochii tatei sunt albaștri.
─ Ba nu, Betty! Tata are ochii căprui. Eu sunt mai mic, deci eu am dreptate.
─ Dacă ești mai mic, nu înseamnă că trebuie să ai dreptate.
─ Copii, nu vă mai certați și haideți să pregătiți masa! Tatăl vostru aproape că a ajuns, spuse mama.
Eu și Albert aranjam farfuriile în timp ce mama căuta niște pahare. După aproximativ cinci minute, s-a auzit un ciocănit, ceea ce arăta că sigur a ajuns tata, deoarece toți ceilalți își anunțau sosirea folosind soneria. Mama s-a dus să deschidă ușa. Eu și Albert ne-am grăbit ca să îl întâmpinăm.
─ Tată, ce bine că te-ai întors! Ne-a fost foarte dor de tine! a spus Albert.
─ Și mie mi-a fost dor de voi, copii!
Mama ne-a invitat la masă, pentru că se va răci mâncarea. În timp ce ne îndreptam spre bucătărie, Albert mi-a șoptit:
─ Ți-am spus că are ochii căprui!
─ Ok! Ai avut dreptate, dar să nu crezi că de acum tot ceea ce spui va fi mereu corect și adevărat.
─ Dar călătoria în timp este adevărată. Sunt sigur!
─ Albert, astea sunt doar povești. Unde ai văzut tu pe cineva care să facă asta?
─ Încă nu am văzut...
─ Da, sunt aiureli, am întărit eu.
După ce am mâncat din bucatele delicioase gătite de mama, ne-am dus în camerele noastre. Mie mi s-a părut că ceva este în neregulă cu tata, așa că am decis să merg să vorbesc cu el. Am dat să intru în cameră, însă el avea o conversație la telefon. Așteptându-l la ușă, m-a zărit.
─ Betty, este totul în regulă?
─ Voiam să discut ceva cu tine, însă aștept să termini de vorbit.
─ În regulă.
Știam că trebuie să plec în camera mea și să revin după discuție, dar ceva îmi spunea să rămân, așa că am stat la ușă. Peste două minute, o lumină copleșitoare a cuprins întreaga încăpere. M-am uitat să verific ce se întâmplă, iar lumina dispăru și la fel și tata. M-am speriat și m-am dus să-l informez pe Albert despre ceea ce s-a petrecut dincolo. Nu m-a crezut, așa că i-am spus să vină cu mine ca să îi arăt, dar, surpriză, când ne-am dus, tata era acolo, deși eram sută la sută sigură că dispăruse. Albert s-a supărat. A crezut că l-am mințit, dar în timp ce încercam să îi explic apăru din nou lumina aceea copleșitoare. Fiecare a deschis larg ochii să vadă ce se întâmplă. În mijlocul camerei, era un portal, iar tata dispăruse din nou. Albert s-a îndreptat spre el, deși i-am spus să nu se apropie. Când mai că intrase, am încercat să îl prind de mână, dar nu am reușit și am pătruns amândoi în portal. Am ajuns într-un loc care ne părea cunoscut, însă nu știam exact unde ne aflam, așa că am decis să întrebăm pe cineva. Se pare că nu era nimeni pe stradă în acel moment. Deodată, un domn îmbrăcat cu un palton negru ca noaptea și cu o pălărie de aceeași culoare a dat peste noi. Purta o pereche de pantofi deosebit de lucioși ce mă duceau cu gândul la reflexia lunii într-un lac. Pe mâna dreaptă purta un ceas imens și dubios. Dădea impresia că se ascunde, dar nu eram așa sigură de lucrul acesta. Albert, scuzându-se, l-a întrebat dacă ne poate indica unde ne aflăm. Domnul s-a întors, s-a uitat la noi câteva secunde, apoi ne-a prins de mână si ne-a băgat într-o mașină. Debusolați, l-am întrebat cine este și unde ne duce. El și-a dat jos pălăria. Atunci l-am recunoscut. Era tata.
─ Tată ? a spus Albert.
─ Bănuiam eu că se întâmplă ceva ciudat. Dar unde suntem? am cerut explicații.
─ Întrebarea nu este unde suntem, ci când suntem.
─ Deci am călătorit în timp? l-am întrebat agitată.
─ Da... Cu doi ani în urmă.
─ De ce?
─ Deoarece acum doi ani, o agenție secretă care se ocupă cu tot ce înseamnă călătoria în timp mi-a oferit o slujbă, dar eu am ignorat oferta, iar acum cei de acolo mă urmăresc, pentru a nu spune nimic altora.
─ Dacă am înțeles bine, tu ai călătorit în timp, pentru a nu ignora slujba,... ca ei să nu te mai urmărească?
─ Exact.
─ Acum, unde mergem?
─ Vă duc înapoi acasă.
─ Ce? Nu. Te putem ajuta!
─ Cei de aici cunosc persoanele care au călătorit în timp și e prea periculos să rămâneți, atâta vreme cât nu am rezolvat treaba cu agenția.
Cât noi discutam, Albert realizase că suna telefonul tatei. Era același apel de la agenția despre care vorbea. Tata a răspuns și a acceptat slujba, deși nu era prea convenabil pentru noi, deoarece asta însemna că trebuia să plece din nou. După ce a încheiat apelul, am pornit cu toții spre casă. Tata ne-a cerut să mergem în camerele noastre și să nu dezvăluim nimănui despre călătoria în timp. Înainte să mă retrag în camera mea, l-am întrebat dacă va trebui să plece iarăși, însă el a evitat să îmi răspundă, așa că am zbughit-o supărată în cameră lui Albert. I-am relatat despre discuția cu tata, iar el a adăugat pătimaș:
─ Nu poate pleca din nou... Abia s-a întors!
─ Știu, dar se pare că nu are de ales.
─ De ce nu călătorim în timp pentru a-l opri din a răspunde la telefon ? Astfel va putea să rămână aici.
─ E o idee bună, nu știu dacă va funcționa. Nu știm cum să deschidem portalul, iar dacă îl iscodim pe tata, sigur își va da seama.
Înainte de a-l întreba pe Albert dacă mai are o altă idee, am realizat că tata venise în cameră. Atunci ne-a întrebat de ce vrem să deschidem portalul. Eu am vrut să evit răspunsul, dar Albert i-a mărturisit de ce. Pentru a schimba subiectul, l-am întrebat de ce a venit în cameră și dacă îl putem ajuta cu ceva.
─ Am venit să vă spun că trebuie să plec, dar cred că deja știți acest adevăr dureros.
─ Știm că trebuie să lucrezi, dar de ce nu rămâi? Poți călători și de acasă, a adăugat Albert.
─ În procesul de călătorie în timp sunt diverse riscuri care ar putea pune familia în pericol.
─ Nu putem merge cu tine ? l-am întrebat eu.
─ Acesta e motivul pentru care am venit să vorbesc cu voi. Agenția mi-a spus că puteți veni și voi cu mine, dar în timpul școlii va trebui să ne întoarcem. Și încă ceva: nimeni nu trebuie să afle!
─ În regulă. Mă duc să o anunț pe mama.
─ Am vorbit deja cu ea, deci începeți să împachetați, pentru că în jumătate de ceas vom pleca.
După ce am împachetat am plecat către aeroport. În timpul liber, eu și Albert ne strecuram în camera tatei și călătoream înapoi în timp și adesea în viitor. În ciuda faptului că puteam rămâne blocați acolo, continuam să ne distrăm hoinărind cu dinozaurii și rătăcind prin junglă.
Mihăilescu Sarah Maria
12 ani
Clasa a V-a
Colegiul Național „Nicolae Iorga”,Brăila
Salvarea magiei
Era o frumoasă dimineață de vară.Astrul auriu își făcea încet,încet apariția de după geana roșiatică a răsăritului,înghițind steluțele și luna.
Încă din zorii zilei,bunicul își chemă nepoții.Acesta dorea să le ofere un dar.Cei doi copii sosiră în grabă.Bătrânul le dărui o hartă îngălbenită de timp.Se gândi că era momentul să le spună celor doi povestea care îl măcinase atâta timp.Își începu istorisirea spunându-le că,în tinerețe,încercase de sute de ori să descopere comoara ascunsă de către o vrăjitoare numită Huka-Muka.Nepoțeii îl priviră uimiți. Bunicul continuă,zicându-le că,în încercarea de a descoperi misterul acelei hărți,întrebase mulți oameni din sat și din împrejurimi dacă auziseră de Huka-Muka și de magia pierdută,comoara însemnată pe hartă.După ce termină,bătrânul își îmbrățișă nepoții și le spuse,cu multă blândețe în glas,că își dorea ca ei să continue povestea căutării vrăjitoarei și a tărâmului magic.Ana,trezită parcă dintr-un vis adânc,în- trebă:
- Buni,dar cum vom reuși noi,doi copii,să descoperim magia?
- Cu ajutorul poveștilor și al sfaturilor prețioase pe care le-am adunat de la săteni și de la oamenii
din împrejurimi,draga mea nepoțică.În fiecare oră trebuie să beți câte o gură de apă vie,pentru ca vrăjitoarea să nu vă poată urmări.Deasemenea,nu trebuie să vă culcați niciodată fără să vă aplicați un gel special,care să vă protejeze de orice pericol.Veți avea nevoie de un fursec care vă va ajuta să deveniți invizibili și de un ceas care are puterea de a opri timpul.Pe tot parcursul vieții mele,m-am străduit să creez aceste instrumente magice la gândul că,într-o zi,o voi înfrunta pe Huka-Muka,cu ajutorul lor. Pentru că anii au trecut,iar puterile mele au slăbit,m-am gândit că voi veți putea duce această misiune la bun sfârșit.Bineînteles că, pentru a avea succes,este esențial ca voi să vă doriți să luptați împotriva vrăjitoarei.Călătoria va fi primejdioasă și îmi este greu să vă las singuri,dar instrumentele pe care vi le voi da vă vor apăra de orice pericol.
- Dragul nostru bunic,suntem tare fericiți că ne-ai ales pe noi pentru a-ți împlini visul!spuse
Andrei,plin de entuziasm.Vei fi mândru de noi!
După ce le oferi tot ce aveau nevoie pentru a călători în siguranță și pentru a se întoarce învingători,bunicul,cu ochii înlăcrimați, își luă rămas bun de la iubiții săi nepoți.
Andrei și Ana porniră la drum.În fața lor se întindea o pădure nemărginită.Neînfricați,au intrat în codrul verde precum smaraldul.Păsări de felurite culori și dimensiuni îi încântau cu trilurile lor legendare și le indicau drumul.Fluturașii cu aripi străvezii îi însoțeau și parcă le șopteau secrete milenare.Copiii erau încântați de acea priveliște,desprinsă parcă dintr-un basm.
Seara îi surprinse pe micuți pe o pajiște înmiresmată.Aceștia au urmat sfaturile primite de la bunic,apoi s-au așezat să se odihnească.
La un moment dat,un bărbat cu părul cărunt îi observă.Se îndreptă spre ei și îi întrebă cum ajunseseră acolo și unde doreau să meargă.După ce le ascultă povestea,îi invită să înnopteze în casa lui.Acesta le-a oferit o cină delicioasă,apoi le-a spus tot ceea ce știa despre vrăjitoare și despre tărâmul magiei.
A doua zi,în timp ce discul roșu al soarelui se ridica încet deaspura tuturor,Ana și Andrei i-au mulțumit gazdei pentru generozitate,și-au luat rămas bun de la aceasta,apoi și-au continuat drumul.
După două ore de mers,ceva neobișnuit se întâmplă:din senin,în fața lor apăru un pitic.Acesta le spuse că se numea Charlie și că aștepta demult vizitatori.Apoi,le povesti despre istoria locului în care se aflau.Acolo fusese o lume magică,plină de zâne,pitici,ștrumfi și spiriduși.Dar,din nefericire,toată magia dispăruse.Vrăjitoarea Huka-Muka,din dorința de a se răzbuna pe făpturile magice care nu o invitaseră la încoronarea reginei Mirabelle,capturase tot farmecul acelei lumi în Piatra Locca.Apoi, a ascuns-o în Muntele de Cristal,pe care îl stăpânea.Charlie fusese eliberat de vrăjitoare pentru a-i aduce trandafirul nemuririi.În schimbul florii,Huka-Muka promisese să elibereze magia capturată.Acea floare miraculoasă trebuia să ajungă la vrăjitoare imediat ce era culeasă.
Copiii erau înmărmuriți.Ascultau povestea și nu le venea să creadă că ajunseseră exact în locul indicat de bunicul lor.
Piticul nu reușise să elibereze magia deoarece trandafirul nemuririi se afla pe un deal nu foarte înalt,de aproximativ trei metri.Charlie ar fi urcat fără probleme însă,oricine punea piciorul pe acel deal,se transforma imediat într-o stană de piatră.Piticul încercase diverse variante pentru a junge la floare,dar toate planurile sale eșuaseră.Acum,în fața sa se aflau doi copii care puteau salva tărâmul.Acesta îi rugă să îl ajute.Ana și Andrei îi povestiră și ei că se aflau acolo tocmai pentru a găsi magia pierdută și pentru a o înfrunta pe Huka-Muka.Fericit că avea ajutoare,piticul împreună cu cei doi frați s-au îndreptat spre locul în care se afla trandafirul nemuririi.
Ajunși la dealul vrăjit,Ana se urcă pe umerii lui Andrei și reuși să vadă floarea.Soarele mângâia petalele catifelate ale nemuririi,reflectând pe iarba mătăsoasă un adevărat dans al culorilor pastelate.Fetița luă cu grijă trandafirul și i-l oferi lui Charlie.Cei trei prieteni rămăseseră muți de uimire.Nu mai văzuseră niciodată o asemenea floare:petalele erau aproape străvezii,fiecare având o altă nuanță pastelată și o altă mireasmă îmbătătoare.
Imediat,cei trei camarazi porniră spre Muntele de Cristal,unde se afla Huka-Muka.Drumul până acolo era lung și anevoios,iar floarea trebuia să ajungă la vrăjitoare imediat ce fusese culeasă.Copiii băuseră regulat din apa vie și folosiseră gelul special,pentru a fi protejați de pericole.Acum trebuiau să oprească timpul,prin urmare au apelat la ceasul magic pe care îl aveau.
Odată ajunși la muntele pe care îl stăpânea vrăjitoarea,micuții au mușcat din fursec,devenind astfel invizibili.Împreună cu piticul,au mers la Huka-Muka.Charlie îi oferi floarea,iar ea,așa cum promisese,făcu o vrajă pentru a elibera magia.Spre uimirea tuturor,vrăjitoarea se transformă într-o frumoasă tânără,cu sufletul de aur.La rândul ei,acea fată fusese închisă în corpul cumplitei făpturi,fiind blestemată să nu poată fi salvată decât atunci când o ființă magică îi va aduce trandafirul nemuririi.
Întreaga lume fermecată revenise la viață,bucurându-se de libertate și de faptul că scăpase de îngrozitoarea Huka-Muka.Mii de zâne gingașe,pitici simpatici,ștrumfi curajoși și spiriduși gălăgioși se bucurau,din nou,de viață.Toți doreau să îi îmbrățișeze pe Charlie și pe cei doi salvatori fără de care tărâmul magic nu ar mai fi existat niciodată.Pentru a-i serba pe cei trei prieteni,micuții au organizat o mare petrecere la care s-a cântat,s-a dansat și a fost multă voie bună.
La un moment dat,Ana și Andrei se întristară.Ei realizară că urmau să se despartă de noii lor prieteni și de acea lume magică.Micuțul Charlie,observând tristețea de pe chipurile lor,le propuse să se mute în tărâmul mirific.Fețele copiilor se luminară.
În acel moment,ca prin magie,în fața celor doi nepoți apăru bunicul lor.Copiii îl priveau uluiți,în timp ce restul personajelor se înghesuiau să-l îmbrățișeze.Confuzi,dar și fericiți,Ana și Andrei săriră în brațele bătrânului.Acesta le explică faptul că i-a urmat îndeaproape pe parcursul întregii aventuri deoarece nu îi putea lăsa singuri într-o lume complet necunoscută.Cu ajutorul fursecurilor fermecate,el reușise să rămână invizibil pentru ca cei mici să se întoarcă acasă cu un plus de încredere în ei.Își lăudă nepoții pentru curajul de care dăduseră dovadă și pentru faptul că reușiseră să ducă misiunea la bun sfârșit.Apoi,plin de emoție,le povesti că făcuse parte din acel tărâm magic și că fusese un mic spiriduș. Când Huka-Muka a capturat lumea lor,s-a transformat în om,reușind astfel să scape.De atunci,
s-a străduit să-și elibereze familia și prietenii din captivitate.Copiii erau năuciți, nevenindu-le să creadă că bunicul lor era,de fapt,o ființă magică.
După un timp,o căsuță cochetă se ridicase în regatul fantastic.Cei trei hotărâseră să accepte invitația de a locui în acel loc feeric.
De atunci,în tărâmul mirific toată lumea a trăit fericită.Soarele i-a protejat în fiecare zi cu razele lui calde,iar luna i-a vegheat în fiecare noapte.
Lambru Mateo Cătălin
Clasa a V-a
Școala Gimnazială „Costache Grigore Șuțu ” Șuțești, Brăila
O EXPERIENȚĂ DE NEUITAT
Era seara. Mă aflam pe o stradă întunecată din cartierul învecinat când, dintr-o dată aud ceva foarte zgomotos. M-am speriat. Îmi era frică să mă întorc. Timid, reușesc să mă întorc cu fața către ciudatul obiect. Parcă era o farfurie imensă și rotundă la colțuri. Și mai straniu de atât era că acea farfuria zbura. La primul impact cu aceasta m-am speriat foarte tare. Nu știam ce să fac: dacă să fug sau dacă să rămân să văd ce se întâmplă. Mi-am zis în sinea mea: „Mateo, ești băiat curajos. Nu se va întâmpla nimic rău”. După câteva secunde, din acea farfurie coboară o ființă extrem de înfricoșătoare, cu două mâini ciudate, un cap mare, ochii mari și negri și cu pielea verde. Nu prea înțelegeam ce vorbea. Am stat câteva secunde să mă gândesc dacă să urc sau nu. Deodată, mi-am adus aminte că această creatură seamănă cu personajul lui R. A. Montgomery, extraterestrul Freedo, care era foarte prietenos. Am citit această carte și mi-a plăcut foarte mult și m-am gândit că și cei care se află în acea farfurie zburătoare vor fi la fel de prietenoși.
Ei bine, am urcat. Am făcut cunoștință cu toți cei aflați acolo care erau foarte prietenoși. Fredy era numele celui care a coborât și m-a luat, Barny era numele celui care conducea farfuria zburătoare, Suzy era sora lui Fredy și mai aveau și un animal de companie, pe nume Pico. Am zburat foarte mult în spațiu și am ajuns la planetă care semăna cu Terra, dar care era mult mai mică decât planeta Pluto. Înainte să coborâm, Suzy mi-a dat o pastilă care mă ajuta să merg pe planeta lor, planeta Vorbitos. Acolo aveau casa și familia. Am întâlnit foarte mulți extraterești prietenoși. Plimbându-ne pe acolo, am observat un buton mare și roșu. Eu, fiind foarte curios de mic, am fugit repede, repede către acel buton. Uitându-mă în jur pentru a mă asigura că nimeni nu mă vede am apăsat acel buton.
Ca dintr-un somn lung, m-am trezit într-un câmp unde erau foarte multe flori colorate și frumos mirositoare. În mijlocul câmpului se afla alt buton roșu. Regina florilor, cea mai mare floare de acolo mi-a spus să nu îl apăs, dar nu m-am putut abține și m-am dus fuga către el și l-am apăsat. De data aceasta m-am teleportat într-un parc mare unde existau dinozauri și roboți. Plimbându-mă pe acolo, m-am întâlnit cu Andi, un băiat de 13 ani care vorba limba română. Andi se afla în aceeași situație ca și mine. Singura diferență era că el a fost luat de către niște roboți cu două capete și dus pe planeta Roblox, planeta tuturor roboților. În timp ce ne plimbam prin acest parc magnific, Andi mi-a povestit peripeția lui, iar eu pe a mea. Ne-am jucat puțin cu acei dinozauri și roboți, ne-am făcut mulți prieteni acolo: Tirox, Roby, Rux, Rinox, Bardy și mulți alții. După ce ne-am jucat am decis să luăm loc pe o bancă care semăna cu o coadă de dinozaur. Uitându-ne noi prin jur, am zărit un alt buton roșu.
-Crezi că e bine ce facem? Mi-a spus Andi.
-De ce nu? Poate acest buton ne va duce într-un alt loc magnific. Aș vrea să călătoresc într-un loc unde sunt foarte multe animale sălbatice. Hai să mergem să apăsăm.
-Hei! Dar mie îmi este foarte frică. Eu vreau să ajung acasă.
-Haide, Andi, nu îți face griji. Sigur vom ajunge undeva unde va fi bine.
Zis și făcut. Am plecat amândoi către butonul roșu și l-am apăsat.
-Este exact așa cum visam. Un loc plin de animale sălbatice. Îți place Andi?
-Mie îmi este cam frică, Mateo.
-Haide, animalele par destul de prietenoase.
După câteva secunde și după câțiva pași, ne-am dat seama că aceste animale sunt foarte fioroase, fiind animale care trăiesc în sălbăticie.
-Ai avut dreptate, Andi! Fuuuuuugggggiiii repedeeee la butonul roșuuuuuu!
Ajunși la butonul roșu, l-am apăsat și am ajuns înapoi în nava lui Fredy.
-Oh, Doamne! Asta da sperietură, Andi.
I-am făcut cunoștință lui Fredy cu Andi și după i-am povestit peripeția noastră.
-Ți-am zis că nu trebuia să apeși pe buton, Mateo, spuse Fredy.
-Ei, lasă. Nu s-a întâmplat nimic rău. Suntem teferi.
-Vă duc înapoi pe planeta voastră, aventura a luat sfârșit, spuse Barny.
Ajunși înapoi pe planeta noastră, Barny a aterizat într-un parc care se afla în cartierul meu. Am coborât din farfuria zburătoare și ne-am luat la revedere de la ei.
-Ce bine este acasă! A spus cu un zâmbet larg pe față Andi.
-Este timpul să ne luăm rămas bun, Andi. Mi-a făcut mare plăcere să te cunosc și să petrecem împreună în acest timp.
-Și mie! Poate ne mai revedem.
-Sigur!
-Pa! Pa!
-Pa! Pa!
Am ajuns acasă. Toată lumea dormea buștean. M-am dus tip-til în camera mea și m-am pus în pat să adorm. Uitându-mă pe fereastră am văzut farfuria zburătoare a lui Fredy cum zbura și lumina deasupra orașului meu. A fost o aventură pe cinste.
Marcu Larisa,
12 ani,
Clasa a V-a
Școala Gimnazială „Sf. Cuvioasa Parascheva”
Smârdan, jud. Galați
„Zâmbetul unește”
Gigi, un băiețel pasionat de gastronomie, visa la propriul său restaurant în care să bucure clienții cu bunătățile lui. Din copilărie, gătea diferite rețete. Când le dădea celor apropiați să guste, ei îi criticau preparatele culinare, dar Gigi nu era felul de copil care să accepte critici. Din contră, avea încredere în el și nu ținea cont de părerile celorlalți.
Anii au trecut și Gigi crescuse. Își deschise propriul restaurant care se numea „Explozia Gusturilor”. Era o clădire fantastică, plină de surprize. Își luase doi angajați, mai exact pe Țopăilă și Zăpăcilă. Țopăilă era ospătarul. I se spunea așa fiindcă în timp ce ducea mâncarea, făcea salturi grațioase în aer fără să scape nici măcar o firimitură de mâncare. Zăpăcilă era ajutorul de bucătar al lui Gigi. Nu exista zi când acesta să nu încurce ingredientele. De aceea, mâncarea era explozibilă.
Clienții testau cele mai populare produse culinare, precum: omleta săltăreață, prunele explozibile și pizza poznașă. Când le mâncau, simțeau la propriu o explozie de gusturi. Cumpărătorii se amuzau și râsetele răsunau la unison.
Într-o zi, cel mai strict critic culinar se interesă de restaurantul lui Gigi. Decise să meargă neinvitat, deoarece știa că el nu accepta critici.
Când a ajuns, s-a mirat de atmosfera veselă pe care o deținea restaurantul. Se așezase la o masă, apoi veni Țopăilă, în pași grațioși, către criticul culinar, salutând politicos și întrebând:
─ Bună ziua, domnule! Ce doriți?
─ Aș comanda preparatul special într-un timp scurt, zise cu strictețe criticul.
─ Bine, răspunse Țopăilă cu jumătate de gură, știind că Zăpăcilă niciodată nu se va mișca rapid.
Ospătarul făcu câteva sărituri grăbite spre bucătărie, să-i anunțe pe colegii lui de muncă. După ce au discutat, au luat decizia de a găti meniul „Vulcanul de paste”. Zăpăcilă, din grabă a pus ingredientul care făcea mâncarea să ia viață. Pastele din farfuria clientului se târâră încet pe masă și începură să danseze, fiecare cu fel și fel de mișcări. Criticul și ceilalți clienți nu au putut să își stăpânească râsul.
În cele din urmă, cel mai sever critic culinar a recomandat restaurantul lui Gigi pentru veselia și armonia din interiorul acestuia. De asemenea, Zăpăcilă a fost extrem de mulțumit că eșecul lui, de fapt, îi adusese mai mult succes restaurantului și că a făcut clienții fericiți.
Bulanași Denisa-Maria
Cl a VIII a ,14 ani
Școala Internațională Gimnazială Spectrum Iași
Îți aduci aminte de mine?
Tic. Tac. Tic. Tac. De ce se simte că totul a murit și că suntem doar niște suflte rătăcite care caută adăpost? Așa e viața. Va fi bine. Vei fi bine.
3 cuvinte săpau adânc în mintea obosită a Elenei, agitându-se să ajungă la suprafață. Vei fi bine! Vei fi bine! Vei fi bine? Era singură, blocată în propriul întuneric, incapabilă să descopere cum să evadeze. Trebuia măcar să evadeze?
În jurul ei domnea o liniște înfiorătoare, însă Elena nu știa nici măcar unde se află. Un fâlfâit de gene, un ochi pe jumătate deschis și alb, prea mult alb! Era înconjurată de albul salonului de spital, iar în aer plutea un miros ciudat de frică. Ce era închisoarea asta ciudată?
Vreau să fiu liberă! Liberă! Liberă! Apoi s-a privit în oglinda de pe peretele opus. Ce mi-au făcut? Ce mi-au făcut?! Erau numai aparate în jurul ei. Un sentiment puternic îi îmbrățișă inima, făcând-o să bată repede, iar corpul începu să-i tremure. Își deschise gura uscată, dar unul dintre apărate scoase un țiuit puternic și întunericul, prietenul ei o învălui.
Privește în jurul tău și dacă nu vezi nimic, lasă inima să-ți lumineze drumul.
-Elena! Elena! Deschide ochii! Te rog nu-mi fă asta! Deschide ochii!
O pereche de ochi albaștri glaciali priveau prin ea, panica din ei umplându-i cu gheață. Fata de optsprezece ani îl privi din cap până în picioare. Păr șaten sălbatic. Corp puternic. Pomeți ascuțiți. Ochelari cu ramă de argint.
Monștrii se ascund oriunde. Părea o stea din neantul în care căzuse țipând. Chiar o întreagă constelație. -Zeilor! O prinse în brațe, strângând-o la pieptul lui cald. Ești bine! Ela a mea e bine!
Fericirea și ușurarea din vocea lui erau ca o ploaie de stele, pline de speranță și dorințe. Elena îl împinse la o parte, privind în jurul lor. Un fulg de nea îi picură pe vârful nasului ca o sărutare rece, iar în jurul lor nu era nimic.
-Ela? Băiatul o privea îngrijorat.
-Scuze, șopti ea, ducându-și mâna în dreptul inimii care-i bătea cât se poate de normal, de parcă nu era prima dată când plutea în abis împreună cu un străin.
-Cine ești? Parcă trăsnit de fulger, băiatul se împletici câțiva pași mai în spate.
-Sunt eu! Nu-ți aduci aminte de mine?
-Nu cunosc nici un eu, rânji Elena, mirându-se cât de vie și puternică se simțea.
Câteodată persoanele din jurul nostru influențează starea noastră.
-Zade, își rosti propriu nume de parcă ar fi vrut să-l distrugă literă cu literă. Elena ridică privirea. Nu contează, continuă repede, expresia lui devenind serioasă, sculptată în cea mai rece marmură. Îmi pare rău pentru asta, gesticulă în jurul lor –spre întuneric, iar totul explodă de lumină, orbind-o pentru câteva clipe pe Elena.
Firicele roșii ca de artificii formau zigzaguri, cerculețe și spirale, agățându-se de liniștea stânjenitoare dintre ei, lăsând în urma lor miresmele îmbătătoare ale florilor, mângăierea duioasă a razelor soarelui și inocența puilor de căprioară. Puritatea naturii. Era atât de cald deodată!
-Ești Este fantastic! Exclamă Elena, fugind să-și privească reflexia în ochiul lacului cu sclipiri feerice. Fața nu îi mai era palidă, iar părul roșcat trecut de umeri îi devenise portocaliu. De parcă ardea.
-Zade? Îi șopti numele, având grijă să nu îl stâlcească. Băiatul se întoarse spre ea cu ochi mari, așteptând. Sperând. Sperând. Sperând. Îmi aduc aminte de locul acesta.
-Serios? Elena se așeză turcește, căzând pe gânduri. Zade se apropie încet de ea, cu grijă să nu dispară. -Nu, răspunsul ei îi străpunse pieptul ca un pumnal. Câteodată e mai bine să le spui oamenilor ce vor să audă. Îl privi cu coada ochilor. Cum am ajuns aici? Zade închise ochii, strângându-și mâinile în pumni.
-Te-am visat nopți în șir cum ne reîntâlnim și doar stăm ore întregi și vorbim, râdem, ne simțim bine, clătină din cap. În lumea cealaltă ai căzut într-un somn adânc
-Am murit? Timpul se opri în loc, iar inima Elenei începu să bată nebunește. Lasă-mă să preiau controlul! Lasă-mă să conduc!
-Ești în comă. Însă te voi ajuta să-ți revii. Speranță. Speranță. Speranță. Nu-i mai da drumul!
-Ucide-mă!
-Poftim? Elena sări în picioare, tresărind. Ce ai spus?
Un pumnal căzu în mâinile ei tremurânde, iar Zade își dădu capul pe spate și râse. Apoi caninii i se alungiră, fața i se lăți și îi crescură gheare și păr, foarte mult păr. Sări, hainele lui sfâșiindu-se și urlă.
În fața ei se afla un lup imens negru de s-ar fi contopit în noapte. Un monstru? Frica îi făcu o vizită în sfârșit și sufletului Elenei, iar Zade o atacă, trântind-o la pământ, dureros de aproape de apă.
Oprește-te! Oprește-te! Oprește-te!
Ucide-l! Ucide-l! Ucide-l! Mi-e frică de monștrii. Frica e un monstru.
Zade înlemni, odată cu Elena, care își privi șocată mâna ce ținea pumnalul sângerând de la pieptul lui. Iar mai multe imagini îi licăriră prin fața ochilor. Erau ei doi, împreună. Distrându-se.
Discutând. Căsătorindu-se. Inima Elenei tremură, iar un strigăt îi arse gâtlejul, dând frâu lacrimilor care i se rostogoleau pe obraji ca niște picături de acid.
-Ela a mea! De ce plângi?
Îmi pare rău. Îmi pare rău! Îmi pare rău!
-Știu cine ești și te iubesc! Șopti Elena, simțind cum sub ea se prăbușește pământul și cade, cade,cade.
Tic. Tac. Tic. Tac. Elena privea ceasul din salonul spitalului, iar mama ei pe ea.
-E o minune! Puternica mea începe să se facă bine! șopti ea, sărind în sus, ducându-se să cheme o asistentă. Poate fizic Ela începea să se vindece, dar în interior simțea cum moare. Mi-e frică! Îmi pare rău! Niște ochi albaștri înghețați străluciră în oglindă, iar afară începu să ningă. Sfârșitul era de fapt doar începutul.
Mihăilă Alex, 13 ani, clasa a VI-a, Şc. ”Fănuş Neagu”, Brăila
Atelierul de personaje
Undeva, prin lume, există singurul atelier de personaje. Ca să ajungi la el trebuie să apuci nişte drumuri ȋntortocheate.Aici au fost create toate personajele ce au apărut vreodată ȋntr-o carte.
Dacă doriți să aflați totul mai pe ȋndelete, urmați-mă ȋn atelier!
Ei bine, ȋn acest atelier, personajele se construiesc. Cum? Vă destăinui eu!
Aici, făuritorii de personaje, aşteaptă ca un scriitor să ȋi anunțe că ȋşi doreşte un personaj. Aceştia respectă ȋntocmai schița personajului pe care le-a dat-o un scriitor. Corpul personajului este modelat, după aceea vopsit. Peste el se cern trăsăturile morale, printr-o sită mare. Personajelor negative li se adaugă piper, pentru a fi rele, celor blânde, miere, celor triste praf de ceapă, personajelor aventuriere puțin ardei iute şi alte ingrediente. Urmează ca personajul să prindă viață. O picătură magică şi clipele ȋncep să curgă şi pentru ele.
Totul mergea ca pe roate de sute de ani. Niciodată nu s-a ȋntâmplat altfel, până acum.
În cea mai nepotrivită zi, patru personaje au evadat ȋnainte de a ajunge la scriitori, după ce au aflat care era rolul lor ȋn carte. Nu ȋşi doreau să fie scrise, voiau să decidă singure ce vor face.
Plecarea lor a făcut ca atelierul să se cutremure. Maestrul făuritor a numit şapte ucenici să ȋşi ȋntrerupă sarcina lor obişnuită şi să ȋi caute.
Cei patru fugari se numeau: Mini Curcubeu, Creionaş, Edoi şi Ruf.
Mini Curcubeu făcea parte din curcubeu ȋnainte ca un fulger să ȋl desprindă şi să cadă jos, pe pământ. Acum trebuie să călătorească prin ȋntreaga lume pentru a se reuni cu ȋntregul său. Este multicolor şi are o formă neobişnuită, de arc. Chiar dacă te-ai aştepta să sară, fiind arc, el se rostogoleşte. Probabil, aşa doreşte el!
Edoi este un inventator. A construit multe lucruri, a uimit cu invențiile lui şi a descoperit trei formule matematice noi. În carte, lucrurile nu ar fi decurs cum ar fi vrut el, fiindcă invențiile lui vor fi folosite ȋn scopuri rele.
Ruf este parte dintr-o carte comică. Are grijă de copiii ce vin la centrul de activități recreative. Ar fi de acord cu asta, dacă doi dintre copii nu s-ar purta obraznic. Ruf ȋncearcă să facă față copiilor şi ideilor năştruşnice pe care aceştia le scornesc. Îi e teamă să nu devină „Uf” din Ruf.
Ultimul, dar nu şi cel din urmă este Creionaş. Este un creion supererou, dintr-o bandă desenată. Este un creion simplu, ȋmbrăcat ȋn galben, are o radieră roz, un zâmbet drăguț şi nişte ochi mari.
Gândul evadării s-a furişat ȋn mintea lui Ruf şi nu a fost deloc greu să ȋi convingă şi pe ceilalți. Fuga lor a fost rapidă, astfel ȋncât nimeni nu a putut face nimic. Drumurile ȋntortocheate au fost o plăcere pentru Edoi, fiind o nimica toată pentru el. Se ȋnțelege că a folosit multă matematică. Bietului Creionaş i s-a cam tocit vârful. Nici Mini Curcubeu nu a scăpat neşifonat. Culorile lui s-au umplut de praf, iar acum sunt şterse. Ruf era cel mai morocănos şi epuizat, dar nu ar recunoaşte asta. Edoi este cel mai fericit, fiindcă a găsit o provocare şi câteva probleme de rezolvat. Asta ȋi plăcea lui cel mai mult.
Şi-au tras sufletul şi Ruf a propus să facă un plan. I-a ȋntrebat pe fiecare ce ȋşi doreşte să fie. Poate că ar fi trebuit să-i ȋntrebe asta ȋnainte de plecare... Le-a propus să se ajute unii pe alții până ȋşi ȋmplinesc visurile, apoi se pot despărți.
Mini Curcubeu ȋşi doreşte să schimbe lumea teatrului cu piesele sale. Creionaş iubea aventurile, voia să fie explorator şi căutător de comori, iar pentru asta avea nevoie de o barcă şi de o pălărie. Susținea că orice explorator cu adevărat priceput are nevoie de o pălărie. Neapărat de culoare verde! Se pare că a uitat de provizii şi busolă. Edoi vrea să devină profesor de matematică. Îi plac copiii şi vrea să le arate şi altora cum să fie ca el. Ruf nu vrea ajutorul celorlalți, deoarece este sigur că va reuşi să ȋşi deschidă singur un magazin. Dacă mă ȋntrebați pe mine, ideea lui nu este deloc interesantă şi originală. Oricine ȋsi poate deschide unul.
După câteva ceasuri au ajuns ȋn apropierea unei păduri. Personajele noastre nu au putut trece nepăsătoare pe lângă pădure, fiindcă şi-au dat seama că ȋi pot construi barca lui Creionaş. Au ȋmpărțit sarcinile. Edoi era arhitectul bărcii şi s-a apucat să deseneze schița bărcii, pe pământ, cu un băț. Mini Curcubeu şi Creionaş adunau lemne pentru barcă. Ruf nu a primit nici o sarcină aşa că s-a apucat să facă un foc de tabără. Nu cred că a avut o idee prea bună. Se pare că mai mult ȋi ȋncurcă pe toți!
Problema este că cei şapte ucenici făuritori ce trebuiau să ȋi aducă ȋnapoi nu erau prea departe, aşa că au văzut focul şi au pornit spre el degrabă. Între timp,oricât s-au străduit, construcția bărcii mergea destul de ȋncet. Au fost luați prin surprindere de făuritori. Petru că nu avea rost să mai fugă, nu s-au ostenit să se ȋmpotrivească.
Drumul ȋnapoi a fost lung şi obositor. Ajunşi ȋnapoi, ȋn atelier, au fost uşor mustrați de maestrul făuritor. Le-a explicat de ce cărțile fără ei, ar fi fost plictisitoare şi fără sens. Personajele au ȋnțeles că au un rol important, aşa că au decis să meargă la povestea lor.
Ceea ce nu ştiau ȋnsă este că, scriitorii, după ce au aflat ce s-a ȋntâmplat, au colaborat şi au hotărât să scrie o carte cu toate cele patru pesonaje la un loc, cea a lui Edoi, Ruf, Creionaş şi Mini Curcubeu. Au făcut asta pentru ca ei să fie ȋmpreună şi să fie fericite.
Dar, e un secret! Cei patru vor afla asta când vor fi scrise!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu