PREMIUL I
Bădică Bogdan Ioan(10 ani)
Școala Gimnazială Vasile Alecsandri Brăila,
clasa a -III a
Stiloul magic de Crăciun
Clara are nouă ani.I-a implinit de curând, iar de ziua ei, printre multe alte cadouri, a primit și un stilou.
Nu i-a acordat importanță atunci, vrajită fiind de cutiile cu păpuși colorate și de teancul de cărti ce ieșeau curioase din pungile de cadouri.Se gândea că mătușa sa i-a făcut cadou un stilou pentru a-l folosi la școală,însă acum se bucura de vacanța de iarnă.
A pus stiloul primit in biroul său, acesta găsindu-și un loc confortabil printre o mulțime de carioci și creioane colorate. Zilele de vacanță au trecut repede, intreaga familie a Clarei fiind ocupată cu pregătirile de Crăciun.Atmosfera magică a Crăciunului i-a găsit pe toți bucuroși că pot fi împreună, lângă bradul împodobit.
Mos Crăciun a fost darnic cu familia Clarei, fiecare membru al familiei primind cadoul mult visat.Clara a primit telefonul pe care și-l dorea și o vioară.
A fost fericită și întrega zi de Crăciun a exersat la vioară sub atenta supraveghere a tatălui său,care era profesor de muzică și îi insuflase și ei încă de micuță dragostea pentru vioară.
A venit timpul de somn, iar Clara și-a strâns in brațe păpușa preferată și s-a pregătit pentru o nouă călătorie în lumea viselor. În acea noapte nu a visat nimic cu toate că de fiecare dată avea vise pe care și le amintea cu exactitate a doua zi.Pe la miezul noptii, însă, a fost trezită de un zgomot misterios.S-a trezit speriată, neînțelegând ce se întâmpla.
Deodată,a auzit că cineva vorbea din biroul ei.Nu se poate!În birou se aflau doar cărțile și caietele ei pentru școală. Ah! Uitase de sertarul mic unde pusese rechizitele. A deschis speriata sertarul, realizând că de acolo se auzeau zgomotele.
Incredibil! Stiloul primit de ziua ei purta un dialog cu cariocile și cu creioanele colorate. Cum era posibil așa ceva?Clara era nedumerită și a vrut să alerge speriată spre camera părinților pentru a le cere ajutor, însă deodată, a auzit o voce groasă:
-Clara, nu te speria! Nu îți voi face rău.Dimpotrivă, pot fi unul dintre cei mai buni, prieteni ai tăi.
-Poftim??Se miră Clara fără a înțelege cum un stilou poate vorbi.Mai mult de atât, vocea sa semăna cu a bunicului de care îi era atât de dor!
-Te rog, lasă-mă să îți explic! Intențiile mele sunt bune, iar dacă am ajuns în biroul tău este pentru faptul că ești o fetiță harnică și silitoare la școală.Nu-i așa?
-Daa, spuse, Clara cu vocea încă sugrumată de teamă și nedumerire...
-Atunci,draga mea, trebuie să știi că nu ți se va întâmpla nimic rău. Împreună vom face o călătorie prin lumea magică a cuvintelor.
Clara s-a uitat în jurul ei neîncrezătoare, mirată fiind de faptul că un obiect fără viață putea să-i vorbească.Dintr-o dată insă, și-a amintit că este Crăciunul și miracolele se întâlnesc la orice pas, așa cum bine știa din cărțile ei preferate.S-a dat jos din patul încălzit, s-a așezat pe scaunul de la birou și a așteptat preț de câteva clipe să vadă dacă stiloul magic îi mai vorbește.
Tăcere! Nu se mai auzea nimic în camera ei. Singurul zgomot care tulbura liniștea era sunetul de la instalația muzicală a bradului de Crăciun. Deodată,însă,a auzit din nou stiloul vorbindu-i.
-Draga mea, nu te teme! Sunt aici lângă tine și te voi ajuta să scrii o poveste. Vrei să încercăm?
-Da, spuse Clara încă temătoare...
-Așadar,să incepem! Ia-mă în mână și strânge-mă așa cum ai strânge în brațe o persoană dragă și începe să așterni câteva cuvinte pe o foaie albă!
Clara părea neîncrezătoare,dar i s-a părut interesantă ideea de a scrie chiar ea o poveste. Iubea atât de mult poveștile! S-a așezat comod la biroul său, a mângâiat stiloul,acesta parcă dându-i încredere și a început să scrie primele cuvinte.
Incredibil!Cuvintele formau propoziții, propozițiile formau fraze,iar micuța Clara a reușit să scrie singură o poveste de două pagini.Se simțea atât de fericită!
Recunoscătoare, i-a mulțumit stiloului magic pentru ajutor și a vrut să-l așeze la locul său în sertar, dar a auzit din nou acea voce groasă și fermă:
-Clara, sunt foarte mândru de tine! Ai reușit să scrii o poveste minunată, sunt sigur că alți copii se vor bucura de ea. Ai văzut cât de ușor a fost?
-Îti mulțumesc pentru ajutor! Fără tine nu aș fi reușit. De abia aștept sa le-o citesc și colegilor de la școală!
Noaptea s-a așezat în tăcere peste casa caldă a Clarei,ea citindu-le povestea părinților,iar aceștia ascultând-o cu bucuria și mândria unui miracol de Crăciun.Clara a adormit fericită,așteptând cu nerăbdare prima zi de școală pentru a le citi colegilor săi povestea.
PREMIUL II
Guedenon Alma, 9 ani
Colegiul Naţional Pedagogic ,,D. P. Perpessicius" Brăila
Aventura celor patru spiriduşi
În Ţinutul Spiriduşilor, pe Aleea Urechilă, era o mare şi frumoasă casă a celor patru spiriduşi: Urechi Ascuţite, unul dintre cei mai deştepţi spiriduşi şi salvatorul micului nostru grup de spiriduşi, Urechi Alungite, cu o forţă foarte mare dar era un pic cam... ăăă..., un pic mai mult, temperamental, Trif, o foarte bună convingătoare şi avea o frumuseţe pe măsură şi Ella care fusese numită ,,bijuteria grupului” pentru că avea rarul şi magicul talent de a înţelege limba animalelor.
Cei patru spiriduşi erau buni prieteni, nu mai spun că locuiau în aceeaşi casă şi aveau ceva în comun. Toţi voiau să se înscrie la Academia pentru Spiriduşi şi Spiriduşe şi toţi ştiau foarte bine că prima regulă din formularul de înscriere era:
,,Trebuie să prezentaţi un talent care să aibă legătură cu orele care se fac la Academie”
Micile creaturi magice s-au pregătit astfel:
Urechi Ascuţite şi-a pregătit două foi cu cele mai grele coperţi văzute vreodată.
Urechi Alungite avea nişte gantere mari şi grele, cât întreaga casă.
Trif avea una din cele mai grele misiuni. Trebuia să-l sune pe cel mai de temut dintre spiriduşi, pe Lers care era morăcănos, urâcios, necivilizat, etc. Ea trebuia să-l convingă să stea acolo un sfert de oră fără să rănească pe nimeni (dacă vă întrebaţi la ce oră se potriveşte asta, puteţi fi siguri că i se potriveşte la ora de ,,Cum să ieşi din belele cu creaturi magice”.
Şi pe Ella o atrăgea ora de ,,Contact cu creaturile magice” pentru că, normal, nu-şi putea irosi talentul ei unic.
− La culcare, la culcare!, a strigat Ella, nu vreţi ca mâine să nu vă încăpeţi în piele de somn.
A doua zi...
S-a auzit un bâzâit prelung.
− Mda, este alarma, îşi spuse Ella. Trebuie să pregătesc micul dejun.
S-a sculat din pat şi s-a dus la baie. S-a spălat pe dinţi, şi-a clătit un pic ochii ca să se trezească şi a mers la bucătărie. A pregătit micul dejun normal. Şuncă cu ouă şi pâine cu unt.
După ce a aşezat micul dejun pe masa din bucătărie s-a dus să-i trezească pe spiriduşi.
− Haideţi, haideţi!, doar nu vreţi să pierdeţi trenul spre Academie, le-a spus ea.
După ce au mâncat, spiriduşii şi-au pus fiecare câte o cămaşă elegantă şi în cele din urmă au plecat. Fiind o zi frumoasă de vară, soarele strălucea puternic pe cer. Spiriduşii au mers ce au mers până au ajuns la gară. Au plătit biletele şi aşteptau să vină trenul. Trenul a venit în două minute şi spiriduşii au urcat grăbiţi. După ce au aşezat bagajele pe raftul de sus au luat loc şi între ei s-a lăsat o tăcere ciudată. Urechi Alungite rupse tăcerea.
− Voi cum credeţi că va fi la Academie?, întrebă el.
− Nu ştiu, a recunoscut Ella.
− Sper să nu fie şi Steph, adăugă Trif.
Vaai! Am uitat să vi-l prezint pe Steph. Ei bine, Steph era o spiriduşă răutăcioasă, egoistă şi îmfumurată. Să mai spun? Ea era duşmanca Ellei şi a Trifei. Cele două erau îngrozite că trebuie să o suporte un an întreg. Chiar atunci, trenul s-a oprit.
− Am ajuns!, a anunţat Urechi Ascuţite fericit.
− Oau!, a strigat Urechi Alungite. Uitaţi ce castel enorm!
− E Academia, Urechi Alungite, i-a spus Trif.
Imediat, a apărut un ghid spiriduş foarte elegant. Avea un palton mulat pe el şi o cămaşă albă fără nicio cută, iar între palton şi cămaţă avea o splendidă vestă verde cu nasturi galbeni şi un trifoi verde ca smaraldul.
− Intraţi!, a spus el când au ajuns în dreptul Academiei.
Ghidul a deschis uşa şi Urechi Alungite a rămas uimit de ceea ce a văzut. După ce au intrat au fost şocaţi câţi de mulţi spiriduşi erau în clădire. Directorul şcolii, domnul Cen, şi-a făcut apariţia în faţa tuturor.
− Bună ziua, spiruduşi şi spiruduşe! Sunt foarte fericit să vă văd astăzi aici. Observ că mulţi din voi sunteţi obosiţi aşa că, în loc de teste, va trebui să ţineţi acest trifoi cu patru foi în mână zece secunde. Dacă luminează înseamnă că aţi trecut testul. Dacă nu, aţi picat la acest test. Am să vă chem pe rând şi am să vă spun pe nume. Toţi aveţi nume unice.
Şi continuă:
− Soga, tu eşti primul.
Soga, emoţionat şi speriat a luat trifoiul în palme. Fix atunci, a început numărătoarea.
1, 2, 3, 4, 5, 6, 7...
− Srăluceşte, a strigat entuziasmat Saga.
− Ella!, a strigat directorul.
Ella a înaintat fără să i se citească vreo emoţie pe chip. Imediat ce i s-a pus trifoiul în mână, acesta a început să strălucească. S-a dus triumfătoare la loc.
Dacă vă mai spun despre cei 100 de spiriduşi care au urmat înseamnă că povestea mea nu se mai termină în limitele acceptate de acest concurs de creaţie, dar vă pot spune că următorii au fost normali: Trif, Urechi Ascuţite şi Urechi Alungite. Dacă vă întrebaţi ce şi cum să ştiţi că ei au trecut testul cu brio. După ce toţi spiriduşii au încercat trifoiul (jumătate din ei au picat) a apărut o masă plină cu bunătăţi. Au gustat din toate şi l-au urmat pe ghidul lor spre camerele lor. Picau de somn.
A doua zi, mici raze de lumină se strecurau printre jaluzele trezindu-i pe spiriduşi.
− Urechi Alungite lipseşte, a anunţat Ella speriată.
− Imposibil! Directorul a spus să nu părăsim camerele, a precizat Urechi Ascuţite.
Ella a controlat patul gol al lui Urechi Alungite şi a găsit o pană. O privi îngrozită şi o arătă spiriduşilor.
− Această pană aparţine vulturului din Castelul Întunecat şi fereastra e spartă, a îngăimat Trif spre groaza tuturor.. Ştie cineva unde e Castelul Întunecat? Trebuie să-l salvăm!
− Eu ştiu unde e, a spus Urechi Ascuţite.
− Păi, ce mai aşteprăm? Echipaţi-vă şi să plecăm în aventură, îi îndemnă Trif pe spiriduşi.
Au ieşit tiptil pe uşă şi după câţiva paşi au auzit o voce în spatele lor.
− Măi, măi, măi! Pe cine avem noi aici?
În spatele lor era Steph. Trif şi Ella aveau ochii cât cepele. Trif s-a aruncat asupra ei însă, Urechi Asuţite şi Ella au fost mai iuţi. Stepf, luată prin surprindere s-a clătinat de la primul pumn primit şi a căzut sub presiunea lor. Ella a scos bagheta şi a strigat:
− Doriseus!
Un jet verde o lovi pe Steph care ţipă îngozită după care a căzut pe podea.
− Staţi liniştiţi! Nu e decât adormită.
Spiriduşii au ieşit în curte. Castelul Întunecat se vedea la mii de metri depărtare..
Spiriduşii au pornit la drum. Castelul era din ce în ce mai aproape şi au ajuns în faţa lui.
Ella era pe punctul de a intra pe uşă, dar Trif a oprit-o.
− Vulturul ne-ar observa dacă intrăm.
− Fereastra e tocmai în vârf, se încăpâţână Ella insistând.
− Aţi învăţat fiecare vrăjitorii de la cel mai înţelept spiriduş, Loses şi toate sunt eficiente, i-a răspuns Trif.
Ella a înţeles imediat ce voia Trif să spună şi a scos bagheta sub privirea prietenilor ei. Bagheta s-a aprins într-un roş intens şi Ella a spus o magie:
− Fesionix!
Imediat, din pădurea care era în spatele lor, au auzit foşnete din ce în ce mai puternice şi din frunziş a apărut o pasăre frumoasă cu pieptul portocaliu iar penele erau roşii amestecate cu galben. Ea era pasărea Pheonix.
− Ea ne va juta să urcăm. Haideţi, încălecaţi, îi îndemnă Ella.
− Conform calculelor mele, vulturul ţine captiv pe Urechi Alungite pentru poţiuni. Am ceva în ghiozdan care ne-ar ghida mai departe. Staţi un pic!, îi rugă Urechi Ascuţite.
Într-adevăr, el a scos din ghiozdan o hartă cu Castelul Întunecat lucru care i-a şocat pe ceilalţi.
Pe hartă şiroiau oameni mici ca într-un desem 3D.
− Se numeşte Hartă Vie şi poate arăta în timp real fiinţele în locul respectiv.
− Bine, bine! Dar de ce sunt aşa de mulţi spiruduşi în castel? Am crezut că e doar vulturul.
− Sunt paznici, o lămuri Urechi Ascuţite.
− Gata cu vorbăria şi hai să intrăm!, îi îndemnă Ella.
Nehotărâţi, cei trei spiruduşi s-au ridicat în zbor, cu ajutorul pasărei Pheonix, la înălţimea unei ferestre. Fereastra era deschisă şi au intrat aventurându-se în castel.
Harta i-a dirijat corect şi se aflau în faţa unei uşi pe care scria ,,Cameră pentru ingrediente”.
− N-am ştiut că aceste creaturi malefice sunt aşa de ordonate, specifică Trif.
− Magia neagră este o artă care se poate practica în dezordine, a contrazis-o Urechi Ascuţite.
Trif a deschis gura să spună ceva, dar Ella a intervenit imediat:
− Ajunge! Avem un spiriduş de salvat.
Trif a deschis uşa. Înăuntru era o privelişte de nedescris. Pe pereţi erau ataşate cornuri de unicorni, pene din pasărea Pheonix străluceau pe rafturi şi multe alte obiecte magice.
Dar cel mai mult ce îi bucură pe spiriduşi era că l-au descoperit pe Urechi Alungite pe un raft care era încătuşat şi de mâni şi de picioare.
− Urechi Alungiteee!, au strigat într-un glas spiriduşii.
Strigătul familiar al prietenilor săi l-a trezit pe Urechi Alungite din suferinţa lui şi cu o voce înecată de emoţie a spus:
− Dragi, prieteni! Ştiam că veţi veni.
Cei trei spiriduşi l-au eliberat imediat, dar fix atunci, când s-au îndreptat spre o uşă, o creatură înfricoşăritoare i-a surprins cu privirea. Avea un aspect ca de pasăre. Penele ei erau de un roşu apropiat de negru. Era vulturul.
Spaima nu pătrundea în trupurile spiriduşilor. Vulturul i-a atacat direct. Spriduşii şi-au unit forţele creând un scut. Pasărea a râs isteric şi cu o incantaţie specială a spart scutul. Chiar atunci, când totul părea lipsit de orice speranţă, o lumină protectoare îi învălui pe spiriduşi.
Domnul Cen, directorul Academiei a apărut de nicăieri. Ţipetele de spaimă ale vulturului au acoperit încăperea, dar domnul Cen a fost mai rapid şi cu o putere inimaginabilă făcu vulturul să explodeze de lumină.
− Ptiu! Dacă mai întârziam un pic nu mi-aş fi iertat asta niciodată.
− Domnule director, ne pare rău că nu v-am..., s-a scuzat Ella.
− Să nu-ţi pară! A fost o aventură grozavă pentru voi, nu-i aşa?
Spiriduşii nu au mai răspuns.
− Acuma, haideţi să mergem spre Academie! Sunt sigur că sunteţi frânţi. În plus, mâine începeţi orele şi aveţi nevoie de odihnă.
Eroii noştri i-au mulţumit directorului şi împreună cu el au purces spre Academie.
PREMIUL III
Ungureanu Maria Lorena
Școala Gimnazială Traian, Brăila
Ana
Mai demult departe de glob era o lume care se numea :”Zâmbetul Interzis”. Puteai să ajungi acolo doar printr-un portal care se găsește între doi munți din România.
Zâmbetul Interzis era o lume în care oamenii nu știau să zâmbească, oamenii de acolo nu știau nici ce este fericirea. Erau mereu triști, nervoși, și nemulțumiți de tot. Era un sat sărăcăcios, cu puțină apă și mâncare, un sat care era alb, negru și gri. Sătenii mâncau mâncăruri foarte proaste la gust. Nu știau ce este zahărul, deoarece în lumea lor nu exista zahar. Erau puține magazine și cele câteva care existau aveau puțină mâncare și apă cât să supraviețuiască sătenii.
Într-o zi, o fetiță pe nume Ana veni cu părinții ei la munte. Ana era o fetiță de 11 ani înaltă, blondă, cu ochii albaștri precum marea. În timp ce părinții ei erau la cabana la care se cazaseră Ana se juca ăntre doi munți cu păpușa ei preferată. Ana era mereu veselă și zâmbitoare. Ana se juca pe acolo și căzuse din greșeală în portalul dintre cei doi munți. Când alunecase în portal nu îi venea să creadă ce vedea în jurul ei. Păși cu pași mici să vadă satul mai bine. Era prea șocată și nu îi venea să creadă că este în acest sat încât fugi cât de repede putu și sări din portal.
Când se întoarse iar la munte și-a dat seama că nu poate lăsa satul și oamenii așa. Își luase cu ea la munte toți banii pe care îi avea, așa că, cumpără multe vopsele colorate, dulciuri, sucuri, apă, mâncăruri bune și cât mai gustoase, haine colorate, jucării pentru copii și lucruri pentru bebeluși. Ascunse tot ceea ce a luat în fața portalului ca să nu vadă părinții ei ce face. Se duse la cabană, mâncă, se schimbă cu cele mai urâte haine pe care le avea ea și se întoarse la portal. Luase pe rând tot ceea ce cumpărase și transportă totul prin portal.
Vopsi tot satul în culori cât mai vesele: case, magazine și tot ce era alb, gri sau negru deveni plin de culoare. Mâncarea proastă din magazin o înlocui cu mâncare proaspătă, dulciuri și sucuri. Pusese la fiecare ușă din sat haine frumoase și colorate. Toți oamenii arătau frumos și bine îngrijiți. Ana și-a dat seama că oamenii se simțeau mai bine dar nu știau să arate acest lucru sau să zâmbească. Așa că Ana a făcut o școală unde a învățat pe toți oamenii să zâmbească și să arate că sunt fericiți.
Oamenii au înțeles și că zâmbetul ne unește deoarece noi oamenii transmitem și oferim fericire de la un om la altul.
De atunci toți oamenii au fost fericiți și binedispuși toată viața.
PREMIUL III
Corban Miriam, 7 ani
Școala Gimnazială ”Ion Creangă” Brăila
Vulpea și găinușele
A fost o dată ca niciodată o vulpe vicleană, care pe cat era de vicleană pe atat era de infometată. Și cum căuta ea ceva de mâncare a ajuns aproape de o fermă unde a auzit ceartă. S-a apropiat ca să audă mai bine și a văzut trei găinușe care se certau. Se întreceau în frumusețe și era mare ceartă:
-Eu sunt cea mai frumoasă! Uite ce pene albe și frumoase am!
-Ba eu sunt cea mai frumoasă! Eu am penele frumos colorate de ți-e mai mare dragul să te uiți la mine!
-Dragile mele degeaba vă certați ca eu sunt frumoasă, cât voi două la un loc! Priviți ce pene lungi și ondulate, coada ca un evantai și pieptul mic și delicat!
Auzind vulpea de ce se certau găinușele a stat ea puțin de s-a gândit și i-a venit o idee. S-a apropiat tiptil, până când a ajuns aproape de gardul fermei și cu o voce mieroasa le-a spus găinuselor:
-OOOO ce frumusețe, cât de frumoase sunteți găinușelor! Cât de mult mi-aș dori să fiu și eu așa de frumoasă ca voi!
Găinușele s-au întors spre vulpe și când au văzut.o au început toate să strige :
-AJUTOOORRR săriți! VULPEAAAA
-Grivei! Vino! A venit vulpea să ne fure!
Atunci vulpea a încercat să le calmeze cu vocea ei mieroasă :
-Stați! Stați! Ascultați-mă găinușelor! Eu sunt o vulpe bună și sunt vegetariană, eu nu mănânc găinușe!
-Nu te credem vulpeo știm că tu ești șireată!
-Dacă nu mă credeți o să vă demonstrez că sunt vegetariană și o să mănânc iarbă, ca să vă convingeți! Și se apucă vulpea să mănânce iarbă, în speranța că le va convinge pe găinușe. Și tot mânca și mânca și găinușele nu se convingeau. Într-un final una dintre găinușe spunse:
-Bine, te credem, dar ce dorești de la noi vulpeo?
-Păi v-am văzut și am rămas uimită de frumusețea voastră și mi-aș dori , dacă și voi vreți, să mergeți până la mine acasă să mă învățati cum să fac să fiu așa de frumoasă ca voi.
Găinușele s-au sfătuit atunci unele cu altele și au căzut de acord că fac o faptă bună dacă merg acasă la vulpe.
-Bine vulpeo, mergem fără să spunem nimănui, dar să știi că nu stăm mult.
Și au pornit către casa vulpei. Fără să știe, ele erau urmărite de un porumbel de la fermă care auziseră toată discuția. Acesta se hotarî să le urmărească deoarece era prietenul găinușelor și nu prea o crezuse pe vulpea cea vegetariană.
Între timp vulpea și găinușele mergeau către casa vulpii și deodată le iese în cale lupul. Când îl văzu vulpea se chinui să zâmbească dar în mintea ei se gândea cum să facă să îl păcălească pe lup să nu cumva să meargă la ea acasă pentru că ar trebui să împartă găinușele cu lupul și nu își dorea acest lucru.
- Bună ziua, cumătră vulpe! Da unde ai plecat cu găinușele astea frumoase și gustoase?
- Bună ziua cumetre! Ce să fac? Merg la mine acasă cu prietene mele găinușele, ca să mă învete cum să fiu așa frumoasă ca ele.
- I-auzi, zise lupul, păi aș vrea și eu să merg să mă învețe și pe mine cum să fiu mai frumos!
- Vai cumetre, dar o să te plictisești, sunt treburi de fete și ar fi o pierdere de timp pentru tine.
- Vulpe-o, tu pe cine crezi că păcălești? Vrei cumva să pleci singură către casă?
- Da stai cumetre și nu te supăra, că eu ma gândeam la binele tău, să nu cumva să te plictisești, dar dacă insiști te invit să mergi și tu cu noi.
Și uite așa porniră cu toții către casa vulpii. Tot drumul ea se gândi cum să facă și cum să dreagă ca să il păcălească pe cumătrul lup.
De cum au ajuns acasă la vulpe , aceasta fugi repede în bucătărie să pregătească oalele, căci îi era poftă de o tocăniță de găina. Lupul rămase cu găinușele și îi curgeau balele de poftă numai când se uita la ele.
Între timp, prietenul găinușelor, porumbelul , începu să caute ajutor prin pădure pentru că era sigur că lupul și vulpea plănuiau să le mănânce pe bietele găinușe. Cum zbura el pe acolo, îl auzi o ciocănitoare care era certată cu vulpea deoarece vulpea o pândise și încercase să o prindă ca să o mănânce. De îndată porumbelul și ciocănitoarea porniră către casa vulpii. Ajunsă acolo, ciocănitoarea , ciocăni de îndată la ușa vulpii.
-Ahh cine o fi la ușă? Cine mă deranjează acum când vreau să pregătesc prânzul? Du-te tu lupule și deschide ușa nu mai sta și te uita la găinușe!
De cum deschise ușa, ciocănitoarea se puse pe capul lui și începu să ciocănească atât de tare încât lupul, de durere, o luă la fugă de îi scăpărau picioarele. Auzind ciocăneli , vulpea își dădu seama cine este și veni fuga să o prindă pe ciocănitoare, dar ciocănitoarea se puse pe capul ei și începu să ciocănească atât de tare și vulpea o luă la fugă la fel ca cumătrul ei, lupul.
Și așa scăpară găinușele cele credule de vulpea cea vicleană și de cumătrul ei.
Când au ajuns înapoi la fermă, găinușele le-au mulțumit porumbelului și ciocănitoarei pentru că le-au salvat viața. Iar lui Grivei și celorlalte animale de la fermă, le-au cerut iertare deoarece au plecat fără să spună vreunuia dintre ei.
MORALA: Să nu ai niciodată încredere în necunoscuți chiar dacă se poartă frumos și îți fac complimente și mai ales să nu pleci cu cineva necunoscut deoarece îți poate face rău!
PREMIUL III
Popa Laura-Ioana
10 ani, Clasa a IV-a
Școala Gimnazială "Mihu Dragomir" Brăila
MISTER
Un băiat avea o soră pe nume Salish, iar pe el îl chema Mister. Era un nume special, pentru unicitatea sa. Poate numele lui venea de la míster, adică domnul sau de la mister. Dar, de ce îl chema Mister? Nu ştia. Nici nu-i păsa prea mult.
El avea un cățel de pluș pe nume Bobi. Îl iubea. Pe Bobi îl găsise într-un magazin, mergând cu mama lui la cumpărături. Și, doar Bobi îl putea liniști atunci când nu o avea pe mama alături. Din păcate, ea pleca uneori în srăinătate datorită jobului pe care îl avea. Așa că Mister și sora lui erau nevoiți să rămână numai cu tatăl lor. Îl chema John. Salish se gândea amuzată că vine de la firma Johnson's.
Familia lor trăia într-o vilă și erau ajutați de o menajeră. Puteau să-și cumpere haine de firmă, și-și cumpărau. Dar numai pentru Salish și Mister. John (tatăl) și Mary (mama) nu aveau un interes anume pentru astfel de haine.
Sosise vara, iar cei patru au plecat în vacanță pe o plajă din Hawaii unde găsiseră o părticică din paradis. L-au luat și pe Bobi, normal. Frica lui Mister era ca Bobi să nu fie băgat la spălat. Sau să-l fure cineva, precum extratereștrii. Așa că, a mers cu el pe plajă. În timp ce se juca, lui Mister i-a atras atenţia o fată care trecea pe ţărmul mării. Avea ochii ca diamantul şi dăruia înghețată copiilor pentru a se mai răcori. Încântat de frumuseţea şi blândeţea chipului ei, spuse:
-Bună! Cum te numeşti şi de unde eşti? Fără supărare! Sunt un copil curios și știu că nu este frumos să întrebi acest lucru. Sunt nepoliticos?
-Bună, drag copil curios! spune ea râzând. Eu sunt Ada şi vin din România. Dar tu?
-Eu nu sunt de aici, sunt din Anglia. Dar putem fi prieteni fiindcă eu am prieteni peste tot: unul în America, altul în Dubai și unul acasă la mine, adică Bobi, zise Mister. Mai am și o soră pe nume Salish. Ea este mică, haioasă și foarte jucăușă. O ador!
Fata îi întinse zâmbind două înghețate de ciocolată pentru el și pentru Salish. El îi mulțumi privind pofticios la cele două bunătăți.
-Mmmm! Aroma mea preferată!
S-a aplecat să muște din înghețată și l-a scăpat pe Bobi. S-a învârtit, pentru a vedea unde este, dar mai rău a făcut pentru că a dărâmat un castel de nisip şi l-a acoperit pe Bobi. Plângând, Mister a fugit la mama lui, pe șezlong.
-Mamiii!
-Ce ai pățit, dragul meu? De ce plângi?
-L-am scăpat pe Bobi în nisip și nu îl găsesc! Lacrimile lui Mister se rostogoleau ca un şirag de mărgăritare pe feţişoara lui.
-Îl vom găsi! Nu mai plânge!
Bobi se ridică de sub nisipul auriu și spuse:
-Mister! Sunt aici! Ia-mă în brațe! Mi-a intrat puțin nisip în ochi!
-Vorbești!? Bobi ești un cățel cu puteri supranaturale? Ce tare!
A fugit râzând, l-a îmbrățișat și l-a azvârlit în sus. Bobi și-a mișcat codița lui pufoasă, plină de nisip, în semn de fericire.
-Uite, Mister, pot zbura!
-Bravo! Zici că ești un ˝pasocățel˝!
-Mereu am vrut să vorbesc cu tine.
-Și eu, Bobi! Acum, putem vorbi, și ne vom putea înțelege mai bine.
-Așa e! zise Bobi.
După ce s-a zbuciumat fericită în valurile blânde şi azurii, Salish a fost scoasă cu greu din mare de către tatăl său. Mary i-a oferit și ei înghețata, pe care fetița începuse s-o savureze cu plăcere. John s-a îndreptat spre barul de lângă plajă, pentru a lua o băutură răcoritoare pentru el si Mary.
-Bobi? șopti ușor Mister. Vrei să ne jucăm împreună?
-Vreau și eu! Știu cele mai tari jocuri de pe Pământ! spuse Salish.
Tatăl care venise cu băuturile în mână, s-a frecat la ochi. Nu-i venea să creadă. Copiii lui vorbeau cu un cățel de pluș!
-Mister? Acesta este cățelul tău de pluș? Vorbește și se poate mișca! Eu trăiesc?
-Tati! Normal că trăiești! Nu mai fi așa mirat! E un mister ce s-a întâmplat cu Bobi al meu! Poate vorbi și se poate mișca! Bucură-te și tu, spuse băiatul.
-John! strigă Mary, vrând parcă să-l trezească din visare pe soţul ei. Pentru cine ai adus băuturile?
-Am uitat! Aceasta este pentru tine, cu lămâi și căpșuni, iar aceasta este a mea, cu lămâie și ciocolată.
-Mami, tati, mi-e foame! Putem merge înapoi la hotel? spuse Salish.
-Desigur, draga mea! Jucați-vă încă puțin cu Bobi până ne terminăm și noi sucurile!
-Bine, mami!
-Daaa… și mie mi s-a făcut puțin foame! mârâie căţelul Bobi.
Toți au început să râdă. Și-au strâns prosoapele, umbrela roșie și s-au urcat în mașină.
Ajunși la hotel, cei cinci s-au dus la masă. Fiecare a mâncat ce a dorit.
-Ce bună a fost mâncarea! Voi mai mânca meniul acesta!
-Ce mă bucur că ți-a plăcut, Bobi! spuse Salish. Acum, haideți în cameră să ne jucăm Monopoly!
S-au jucat împreună până târziu, apoi s-au pregătit de culcare. Fusese o zi cu multe emoții. Bobi avea locul lui în pat, lângă Mister.
-Cea mai frumoasă zi din viața mea! spuse Bobi dând din codița lui stufoasă.
-Și a mea! chicoti Salish. Mister, tu ce spui?
-La fel, surioară! Mai bine ar fi să dormim. Mâine poate ne așteaptă lucruri mai interesante!
Au adormit. Ziua următoare a fost și mai distractivă datorită prietenului lor misterios. Bobi a avut grijă ca toate zilele ce au urmat celei în care a intrat în familia lui Mister să fie pline de experiențe nemaiîntâlnite pentru prietenul său Mister.
Cei doi au vorbit, s-au jucat, s-au distrat și au rămas împreună până la adânci bătrâneți. Desigur, Bobi s-a întâlnit cu copiii lui Mister și apoi cu nepoții acestuia. Dar, cățelul de pluș a fost și a rămas un mister al copilăriei lui Mister.
~SFÂRȘIT~
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu