Mențiuni
Secțiunea 7-10 ani
Clipea Darius Ioan
Școala Gimnazială „Petre Ispirescu” Constanța
Pictura magică
Vara, într-o zi, s-a aflat că există un pictor magic. Rareș, un băiețel de șapte ani, voia să se întâlnească cu pictorul magic. Băiatul adora să picteze, să deseneze, dar el trăia într-o familie săracă. Deși el și familia lui erau săraci, el tot vesel era.
Într-o zi a vrut să meargă în parc, așa că el și mama sa
au plecat spre locul cu tobogane, leagăne și animale. Un câine
era de fapt pictorul magic. Dintr- o
dată acesta s-a transformat 
în om. Rareș îl văzu și îi zise:
- Tu ești pictorul magic?
- Da, dar nu pot vorbi acum, am treabă. Uite ia această
pictură magică. Pa!
- Dar…
Acasă Rareș voia să vadă ce poate face pictura. A încercat să zică „Abracadabra”, „Bum-bum”, „Deschide-te!”, dar nimic. Rareș s-a enervat și în secunda următoare s-a trezit în fața unor pitici. Aceștia erau dolofani, drăguți și purtau haine amuzante. Rareș s-a speriat și a fugit. Nu voia decât să găsească drumul înapoi spre casă.
Dintr-o dată simte că ceva îl trage spre pământ. Piticul numărul trei îi pusese o piedică ca să-l poată opri.
- Unde alergi așa? îl întrebă piticul.
- Vreau să găsesc ieșirea, vreau să mă întorc acasă!
- Păi și atunci ce cauți aici?
Rareș îi povestește întâmplarea. Piticul zâmbi și îi spuse:
- Te vei întoarce acasă imediat, dar mai întâi trebuie să-mi faci un desen uimitor. Uite, ai aici tot ce îți trebuie.
Băiatul văzu lângă pitic un rucsac mare cu cincizeci de culori vii, pastelate, pânze, zece pensule mari și mici și multe accesorii pe care nu le văzuse niciodată. Foarte fericit începe să picteze un peisaj de iarnă. Piticul privea plin de încântare și admirație pictura. Deodată o lumină puternică îl orbi pe băiat. Simțea cum începe să plutească. Când deschise ochii se afla în casa pe care o visase de când era mic. Era o casă nouă, frumoasă, unde avea o cameră doar a lui ca să poată picta în voie. Pictorul magic îi îndeplinise dorința.
*****************
Cătău Elisa
Școala Gimnazială ”Petru Comarnescu” Gura Humorului, Suceava
Zâna bună
A fost odată o zână care locuia într-un castel foarte vechi, așezat pe un vârf de munte. Era bună, frumoasă și iubea foarte mult copiii. De dragul lor s-a făcut învățătoare dar nu a spus nimănui că este zână.
La școală îi învăța pe copii să scrie, să citească, să socotească, să picteze, să cânte și câte altele!
Într-o zi doamna învățătoare le-a spus copiilor că toate dorințele și visele lor pot fi îndeplinite dacă reușesc să le facă să zboare.
Copiii și-au pus împreună ideile și au inventat zmeul. Toți si-au confecționat zmee care își puneau dorințele și visele și apoi le făceau să zboare. Imediat, zâna din castel vedea și le îndeplinea dorințele.
Zâna bună a adus multă bucurie copiilor și i-a ajutat să fie creativi și fericiți!
*****************
Reianu David Sebastian
Seminarul Teologic Ortodox Cluj-Napoca
Căprioara
O căprioară mititică umbla singurică,
Prin pădurea de molid, care-i a lui Baiazid.
Baiazid cel ne-nfricat, rege mare-ncoronat.
Cum mergea ea prin desiş, s-a apropiat de un tufiş.
Din tufiş a sărit un iepure ce a grăit:
Ajutor, ajutor, vine lupul cu al său odor!
S-a auzit un urlet înfiorător,
Căprioara a înmărmurit când lupul din tufişuri a sărit.
Lupul spre căprioară a sărit,
Dar ea ageră s-a ferit şi pe lup cu copita l-a lovit.
Şi lupul a plecat urlând de durere,
Spre a codrului tăcere.
Căprioara a fost aplaudată şi regină a fost încoronată.
Totul a fost bine, fericit, până când un iepure din depărtări a venit.
Spre castel el a plecat, la regină s-a înfăţişat.
Iepurele a povestit cum lupul venea, spre pădure alerga.
Solii l-au auzit şi prin regat ştirea au vestit.
Cavalerii s-au impacientat şi armele şi-au căutat.
Animalele se ascundeau, în culcuşuri se baricadau.
Regina pe iepure l-a ascultat, dar ea nu s-a panicat.
Spre pădure regina a plecat,
Pe lup ea l-a căutat,
În tufişuri l-a găsit,
Dar lupul pe ea a sărit.
Căprioara s-a ferit,
Pe lup cu coarnele l-a lovit,
Lupul s-a predat,
Căprioara a câştigat şi regatul l-a salvat!
*****************
Călușeriu Carmen
Școala Gimnazială Râșca, Suceava
Iarna ca o poveste
Norii plumburii acoperă cerul, alergând zbuciumați si împinși de vântul năprasnic, lăsând in urma lor, ploaie de fulgi strălucitori, ce acoperă satul adormit.
Încălțată cu papuci moi a venit Iarna! A pornit din munți, coborând spre văi vârtejul de fulgi si gerul aspru. Cu mantia strălucitoare, pune cununi de diamant copacilor, întinde oceane de ninsoare si punți de gheată peste râuri.
Zâna cu rochie de flori de gheață, e acum stăpâna lumii. Spre seară, venită ca dintr-o poveste îsi arată fața luminoasă, luna. Albul nesfârșit încremenește ca la comanda unui magician.
Ciripitul păsărelelor nu se mai aude, e o liniște nesfârșită, primăvara e departe…
Întreaga natură e îmbrăcată în haine albe ca de cristal. Pădurea e acoperită de o mantie alba groasă si grea cu sclipiri de diamant.
Soarele are vacanța după un serviciu lung, dar frumos. Casele nu se mai văd din cauza albului care le acoperă, lăsând să se vadă doar ferestrele. Cele mai mari sunt ca niște palate de cristal lucios.
E totul măreț si magic!
*****************
Burcea Marc Alexandru
Școala Gimnazială „Pictor Nicolae Grigorescu” Titu , Dâmbovița
Mama, primăvara mea
O, dragă primăvară
Aștept să te zăresc,
Să-i spun a mia oară
Că mult eu o iubesc!
Aștept timpul ca să zboare
Prețuirea să-i vestesc,
O aștept cu nerăbdare
Să-i spun cât o iubesc
Aștept să-i sar în cale
Îmbrățișând-o drag,
Parfumu-i de petale
Al inimii șirag.
O, dragă primăvară,
Tu vii mereu și pleci,
Și-auzi a mia oară
Iubirea cea din veci...
*****************
Păuna Iulia Gabriela
Şcoala Gimnazială Nr.3 Doicești, Dâmbovița
Albinuţa Maia
Era o zi geroasă de iarnă. Privind zăpada din curtea casei mele, care era ca o mantie strălucitoare, am hotărât să ies la joacă. Pe la poartă, copiii într-un şirag de săniuţe alergau în sus şi în jos. M-am uitat cum toţi erau. învăluiţi de o imensă bucurie. Când mă jucam cu căţeluşii mei, am observat o albinuţă. Zăcea în zăpada albă şi pufoasă. Era amorţită şi fără putere. Avea o aripioară rănită. Am dus-o repede în casă. Am privit cu blândeţe această ființă plăpândă, cu aripi firave şi corp pufos. Era minunată. M-am gândit, deodată, la zumzetul şi hărnicia albinuţelor. Oare aş putea să o ajut? I-am făcut un pătuţ dintr-o coajă de alună şi am îngrijit-o cum am ştiut eu mai bine. Când s-a însănătoşit, albinuţa Maia, căci aşa am numit-o, m-a rugat să o duc la stupul ei. Era regina albinelor! Era nerăbdătoare să se întoarcă la stup, la copiii ei. Mi-a spus că familia ei avea 80 000 de membri. Am rămas uimită când am auzit. Am aflat cum ea foloseşte soarele ca busolă, iar în zilele tulburi se ajută de lumina polarizată pentru a-şi găsi drumul. M-am bucurat pentru faptul că şi-a regăsit familia, deoarece familia este viaţa si inima unei fiinţe. Celelalte albine din stup o aşteptau pe Maia , cu mierea colectată în lunile mai calde, pentru a o hrăni şi a o proteja. Maia iubea albastrul şi plantele cu flori bogate, precum levănţica, zambila şi rozmarinul. Albastrul este şi culoarea mea preferată! Albinele sunt insecte incredibile, cu o viaţă socială complexă. Ele sunt esenţiale pentru natură şi sunt responsabile de polenizarea majorităţii plantelor. Maia era fericită că am salvat-o, aripile ei sunt acum vindecate. Am aflat că aripile îi sunt de mare ajutor, deoarece aşa elimină apa din nectar, prin bătăi ale aripilor, până când rămâne o umiditate foarte scăzută. Minunat, mi-am spus în gândul meu. Nu îţi alegi familia. Aceasta este un dar al lui Dumnezeu, aşa cum este şi stupul Maiei, pentru ea. Toţi şi-au dat seama ce dor le-a fost de regina Maia. Familia era iar întreagă! Era cel mai preţios lucru din lume! Cu toţii m-au felicitat pentru fapta mea bună şi am fost răsplătită, la momentul potrivit cu multă miere gustoasă şi sănătoasă. Am să-mi fac un pahar mare de limonadă şi voi pune şi multă miere în ea. Sună foarte bine, nu? Nu uitaţi să faceţi bine, oricui are nevoie! Fiţi zâmbitori şi haideţi să facem o lume mai bună! Cele mai importante lucruri în coroniţa vieţii sunt familia, bunătatea şi iubirea!
*****************
Rădulescu Alexandru Ionuţ
Școala Gimnazială „George Emil Palade”, Buzău
Orice călătorie îţi oferă prilejul de a descoperi locuri şi oameni noi. Acesta este motivul pentru care am ales să devin un EXPLORATOR, dragul meu jurnal.
Se spune că pentru a nu îmbătrâni niciodată trebuie să fii acompaniat pretutindeni pe drumul vieţii de copilărie.
Fiecare jucărie are o poveste a ei, fiecare jucărie a fost martoră unei emoţii, a unei lacrimi sau a unui vis împlinit. Unele jucării s-au ascuns în sacul lui Moş Crăciun sau al lui Moş Gerilă, altele stau cuminţi în cizmuliţele cremuite din holul casei. Unele au fost cumpărate cu ultimul bănuţ scuturat din portofel, altele au stat radioase în vitrinele magazinelor de lux sau pe tarabele reci ale pieţelor, unele au ascultat, poate, muzică veselă din bâlciurile, dar toate, absolut toate jucăriile noastre au fost martorele unui zâmbet.
Locurile în care mergem şi deodată o cascadă plină de amintiri ne inundă mintea şi sufletul, iar o lacrimă cade uşor pe obrazul tău finuţ. Îţi intră o amintire în ochi. O amintire care te emoţionează şi ai vrea să o retrăieşti, dar clepsidra timpului nu te mai întoarce în trecut.
AZI, abc.iulie.20199
Am plecat din România cu dorinţa de a descoperi noi tărâmuri, altele decât cele mereu atât de pitoreşti, telurice şi feerice cum sunt pe la noi, cum sunt descrise prin cărţi. Aş fi dorit să fiu primul om pe acest pământ, primul care să lase urma piciorului său la piemontul celui mai neînfricat vârf de munte.
Echipat corespunzător: un rucsac montan în spinare, ghete impermeabile, dozator permanent de apă, mi-am înfrânt latura mămoasă şi am plecat spre Xland, ţara tuturor posibilităţilor şi a tuturor imposibilităţilor. Primul popas l-am făcut în Bulgaria, pe podul de lanţuri. Am zăbovit o noapte magnifică admirând cerul înstelat. Mi-am imaginat că pot fi chiar eu o secundă ce ar putea călători în timp.
Zis şi făcut! Plec, dragă jurnalule, într-o expediţie de neuitat! Revin!
AZI, abcd.august.20199
M-am întors, doar am promis. Azi am descoperit că printre stele pot şi eu supravieţui. Fiecare are nume: MebStar, TecStar, DarStar, WamStar... Ele sunt doar cele ce mi-au rămas în minte după cele 100 de secunde petrecute azi în Calea Lactee. Observ cu surprindere că multe dintre clădirile de pe pământ se oglindesc în lună... văd casa părintească.. şi UPS! ... o lacrimă, dar mama mă veghează, ştie că sunt un explorator! UPS!... altă lacrimă, ... tata..., dar el m-a învăţat! El mi-a deschis calea spre cunoaştere!
Nu-mi prieşte locul! PLEEEEC!!!!
Revin cu picioarele pe PĂMÂNT! Trebuie să îmi urmez visul!
AZI, abcde.septembrie. 20199
O voce dinspre o lumină puternică, galbenă a început să ămi şoptească: Dacă vei uni toate punctele albe de pe hartă ţi se va arăta un nou tărâm, nedescoperit încă de nimeni!... iar dacă spun cuvintele magice: Deschide-te, deschide-te! poarta către tărâmul întunecat mi se va deschide portalul! M-am gândit puţin, mi-am făcut curaj, am luat rucsacul şi pe tine, dragă prietene, am unit punctele albe şi am mers unde era X. Între timp, cât eu mergeam X se făcea şi mai mare până când un val de aer puternic m-a împins din faţă, am căzut pe spate şi pe cer am văzut X. Am spus cuvintele magice, mi-am făcut o cruce dumnezeiască şi m-am dus în portal.
Aici, dincolo de Pământ, dincolo de Galaxie... nu ştiu unde mă aflu... văd centauri, văd creaturi ciudate, dar prietenoase, dornice să se apropie de mine. Pe spatele fiecăruia scrie clar: Fă orice e posibil! Fă orice e imposibil! Sună cunoscut devizei mele Xland, ţara tuturor posibilităţilor şi a tuturor imposibilităţilor! Sunt în locul potrivit, dragul meu jurnal! Încep să trăiesc!
Acest tărâm nu este ca al nostru, aici e mereu întuneric. Fauna e una neobişnuită deoarece câinii aveau mâini şi picioare, dar erau prietenoşi, aveau căciuli cu moţ, parcă ar fi spiriduşii lui Moş Crăciun. Am mai zărit pisici dalmaţiene, cu unghii vopsite în roz sau verde sau galben, cu blană violacee, dar harnice, niciodată nu dorm. În ceea ce priveşte flora, pot spune că am rămas înmărmurit de spinii care creşteau parcă din ciment cu flori multicolore, însă totul era pe fond negru. Copaci înalţi, cu trunchiuri ca vrejul, cu frunze ca de toamnă de la galben-palid spre roşu-arămiu, ce se înălţau spre înalt, foarte înalt!
Experienţă, ce mai! Revin cu alte amănunte, e ora de culcare!
AZI, abcdef.octombrie.20199
Azi mă aflu tot pe tărâmul nou descoperit. Am primit o sarcină de îndeplinit de la TeReZe, marele centaur. Am primit un bilet pe care mi-a scris: Bine ai venit în tărâmul celor 303 ţipete! La început mi-a fost frică, dar mi-am luat inima în dinţi şi am început să merg prin tărâm. La un momnet dat, am primit o hartă, gen papirus, pe care era desenat itinerariul. Traseul era astfel:
- Groapa spinilor
- Tunelul ţipetelor
- Camera ghicitorilor
- Spânzurătoarea
Am fost curios, am vrut să mă duc să descopăr tot, tot. Ajuns la portal, acesta
parcă a zdruncinat totul şi s-a deschis. Am alergat spre el minute în şir deşi părea lângă mine, chiar în faţa mea. L-am prins! Am intrat în el şi eu mă aşteptam să mă pot şi întoarce, însă fără a fi cu putinţă, portalul s-a închis instantaneu în urma mea.
Prima săgeată m-a condus spre Groapa spinilor.. nu atât de terifant precum sună denumirea. M-am strecurat, mă pişcau, se lipeau de mine, însă singurul lucru pe care l-am făcut a fost să fiu calm, să le vorbesc cu blândeţe. Unele flori de spini chiar mă aplaudau.
Suprinzător de plăcută experienţă!
Revin! Te voi ţine la curent cu noile mele experienţe, dragul meu tovarăş de explorare!
AZI, abcdefg. noiembrie.20199
O nouă zi, o nouă explorare, o nouă experienţă! Următorul obiectiv de urmat este Tunelul ţipetelor. Îmi amintesc că mama îmi spunea ţipând: Hai, odată, la teme! Oare să fie un ţipăt mai supărător? Eu, cufundat în lectură, în zilele de weekend, nici nu realizam că se făcea seara şi temele nu erau finalizate, iar mama, îngrijorată ţipa la mine. Un tunel? O provocare. Străbat la pas aproape o oră... nimic în calea mea. Întuneric, necunoscut, însă vocea mă asigura să merg. O lumină puternică... când am ajuns aproape am văzut tunelul pe care l-am străbătut de-a buşilea. Niciun ţipăt momentan. Când să mă minunez... încep: ţipete de bebeluşi, erau bebeluşii de centauri. Mici şi drăgălaşi, însă sâcâietori, prea ţipau. Am fugit aşa pe coate. Am rezistat! Deci, ţipătul mamei era mai puţin ţipăt!
Presimt că voi reuşi! Azi am pătruns în mult aşteptata cameră a ghicitorilor! Simplu! Rând pe rând am răspuns prompt la toate ghicitorile, nimic complicat.
Ultima experienţă pe acest tărâm a fost descoperirea Spânzurătorii, mă şi gândeam la un rug, precum al vrăjitoarelor, însă a fost un joc. Finalul consta în modul în care voi relata celorlalţi experienţa trăită pe acest tărâm. Dacă povestea mea place, am reuşit, dacă nu, voi încerca din nou!
Şi vei începe să relatezi: “Când eram copil …” şi vei termina cu: “am fost odată…acum nu mai sunt” şi o lacrimă îţi va face să lucească ochiul şi cutremurându-te se va scurge pe obrazul tău bătrân, cu ridurile vieţii, chinuit de bătrâneţe.
Aceste lucruri fac parte din muzeul sufletului tău, muzeul virtual al copilăriei, pe care îl vei purta cu tine oriunde şi oricând până când vei avea ocazia unei noi descoperiri!
*****************
Mențiuni
Secțiunea 11-14 ani
Mihoc-Marc Carla Lăcrimioara
Școala Gimnazială Nr.1Nucet, Bihor
Prietenia și frăția
- Bună! Eu sunt PRIMĂVARA! Azi am să-ți spun câte ceva despre prietena mea cea mai bună, TOAMNA, și despre surorile noastre.
Eu și Toamna ne înțelegem de minune deoarece ne completăm perfect. Eu încep un lucru, iar ea îl termină. Sora mea se numește VARA, iar sora Toamnei, cea mai bună prietenă a ei este IARNA. Cele două sunt foarte diferite, dar prietenia lor este de nepătruns...
Vara este foarte drăguță, gingașă, prietenoasă, iar căldura sufletului ei nu o are nimeni pe lume. Ea reprezintă partea Copacului Vieții care se distrează până noaptea târziu pe plaja pustie acoperită de nisipul fin, iar valurile calde se sparg de stânci aruncând cioburi reci după cearta cu stâncile. Odată valurile retrase pare să se aștearnă liniștea, dar asta nu înseamnă că nu se vor mai întoarce să rupă și să ia bucăți din stâncile pe care le consideră dușmani de moarte. Odată ruptă bucata din stâncă este atrasă spre fundul mării ca trofeu, și în același timp drept dovadă a unei lupte câștigate după atâtea și atâtea încercări eșuate.
Iarna este opusul prietenei sale. Aceasta a fost supusă multor dezamăgiri, ceea ce a făcut-o să fie mai rea decât toate la un loc. Are o inimă de gheață și este cea mai retrasă. De asemenea, Iarna reprezintă partea geroasă a Copacului.
Eu sunt cea care vă dezgheață inimile după cearta și bătaia cu lacrimile Iernii albe. Sunt singura care se pricepe la treburile câmpului pentru că iubesc nespus să plantez legume și să dau viață fructelor, să redau copacilor a lor coroană deasupra căreia presar floricelele gingășiei pe care o port în privire. Îmi place ca la finalul unei zile de muncă să cânt alături de păsărele.
Sora mea coace totul cu deosebită atenție, efectiv nu știu ce m-aș face fără ea!
Toamna, prietena mea cea mai bună, anunță de obicei terminarea ciclului de rumenire și este cea care vă ajută să scoateți din cuptorul Verii roadele. Ea este partea serioasă a Copacului, este cea care se ocupă ca totul să fie perfect. Dacă nu ar exista, ar trebui creată, deoarece Copacul nu ar fi echilibrat.Dacă sora mea nu ar rumeni totul cu ochii ei de smarald și nu ar fi atentă să fixeze temperatura cuptorului la gradele și timpul potrivit de coacere, totul ar fi pierdut. Ochii ei vigilenți sunt vioi și plini de viață, iar datorită lor munca mea nu este zadarnică.
Acum...sincer vă spun că nici ochii mei pictați în culorile curcubeului pentru a readuce întreaga natură la viață, nici ochii de chihlimbar ai Toamnei nu ar putea ajuta la ceva dacă ochii ageri ai Verii nu ar mai privi partea plină a paharului pe care în orice situație limită doar ea îl poate umple cu un simplu zâmbet cald.
Chiar dacă are sufletul rece ca gheața, ochii Iernii, de un albastru închis, au licăriri albe de speranță care ating și cea mai împietrită inimă. Probabil că vă întrebați ce caută un anotimp atât de rece printre noi? Sau cum de se înțelege atât de bine cu Vara? Răspunsul e simplu...eu fiind partea cea veselă, prietenoasă și sufletistă a Copacului, pot să-mi dau seama că fără Iarnă viețile copiilor ar fi mult mai posomorâte.
Ei bine, inima Iernii se topește după zâmbetele schițate ale copiilor ce alunecă lin pe mantia ei albă. Dacă ea nu ar fi fost creată, nici voi, oamenii mari-cu suflete pure asemenea copiilor- nu ați zâmbi și nici nu v-ați aduce aminte cu drag de anii magici ai copilăriei. Da, da! Chiar și inima ta s-a topit odată după sania care stă acum uitată în pod...
Vedeți câte face Toamna pentru mine? Sau cât de vigilentă e cea poreclită de voi anotimpul cel mai nepăsător, care știe doar să se distreze și-atât? Acum vedeți de ce Vara și Iarna se înțeleg de minune? Ele aduc tot felul de grimase amuzante, zâmbete, momente de neuitat și bucurie în sufletele voastre. Eu sunt deasemenea cea care vă cucerește inimile la-nceput de an! Toamna poate e prea serioasă, nu emană bucurie, dar observ că ați uitat acele culori arămii sau ruginii...acele grămăjoare de frunze în care săreați când erați niște copilași...
Chiar dacă suntem puse față de prietenele noastre la un anotimp distanță ...dacă Toamna ar fi fost lângă mine și Iarna lângă Vară ar fi fost cu adevărat un haos...Semințele mele nu s-ar mai dezvoltat sănătos, iar Vara și Iarna nu ar mai avea-o pe prietena mea în mijlocul lor...ceea ce v-ar aduce cu picioarele pe pământ cu siguranță după șase luni de distracție, indiferent de gerul Iernii sau de căldura piperată a Verii, ceea ce acum reprezintă revenirea treptată de la distracție la seriozitate.
Soarele și Luna ne descriu perfect! Chiar dacă nu ne întâlnim în aceeași perioadă a anului toate, ne iubim foarte mult una pe cealaltă și ne dăm în mod simbolic câte un frunzo-sfat sau câte o creangă-de-ajutor.
*****************
Jumbei Nicole
Colegiul Național Pedagogic ,,Gheorghe Lazăr’’ Cluj-Napoca
YAMAKI
Sună alarma telefonului. Mă ridic și merg la baie să mă trezesc. Fac un duș scurt, îmi spăl dinții și fața. Părul îmi stă aiurea ca în fiecare dimineață, dar nu mai contează așa de mult.
Merg în dormitor și încep să mă schimb. Îmi aleg cămașa albă, vesta galbenă, pantalonii maro de mătase, șosetele în dungi și tenișii negri. Îmi piaptăn părul și mă îndrept spre bucătărie.
La micul dejun îmi fac doar o cafea.
După ce îmi termin cafeaua îmi iau ghiozdanul și ies din apartament. De pe scara blocului, prin ferestre, se vede o zi cețoasă de aprilie.
Drumul până la școală nu este lung. De obicei, îmi ia 20 de minute pe jos să ajung până la liceu. Deși știu drumul și în somn, parcă mă pierd în gălăgia orașului Miyagi. Înainte nu mă deranjau aglomerațiile, pentru că era ea cu mine mereu, dar, de la eveniment, aș vrea ca lumea să mă lase în pace. Să dispară gălăgia traficului sufocant. Aș vrea ca măcar această zi să fie liniștită.
Școala mă înspăimântă cel mai mult. Îmi aduce aminte de toate gândurile întunecate. Îmi aduce aminte de familia mea. Ce se întâmpla dacă ascultam de ei și nu îmi alegeam pasiunea.
Eu sunt Yamaki Uneta, fratele mai mic al lui Itaci Uneta, erou național al Japoniei. A salvat sute de oameni din atacul terorist de acum 3 ani. S-a întâmplat cu puțin înainte de a-mi dezamăgi familia. Urma să merg la o școală militară de top ca bunicul meu, tatăl meu și fratele meu. Urma să devin la fel ca fratele meu. Un soldat mândru, apreciat de familia lui, de colegii lui și de superiorii lui. Cât timp a fost la liceu am fost despărțiți. Un liceu de top are și reguli stricte.
Înainte să plece la liceu, era un băiat blând care iubea animalele și pe fratele lui mai mic. Își dorea să devină veterinar. În ultima sa noapte acasă, mi-a spus să îmi îndeplinesc visurile. Să nu fac ca el. Să nu mă las asuprit de alții. Să îmi scriu singur viitorul.
După liceu, era complet schimbat. Era un soldat și avea o disciplină de soldat. Parcă uitase de tot ce se întâmplase înainte. Începuse să mă convingă să mă înrolez la fel ca el. Urma să accept ideea dacă nu ar fi murit. A încercat să salveze 286 de oameni luați ostatici de teroriști. A fost prins și ucis. Dintre cei 286 de oameni, 196 au supraviețuit.
După acel moment nu am mai vrut să aud de armată sau de onoare. M-am înscris la un liceu de arte, departe de orașul meu natal. În Miyagi.
Prima oră am matematică. Profesorul ne dă testele corectate de săptămâna trecută. Eu am luat 86 de puncte din 100. E ceva obișnuit. Nu e o notă prea bună, dar nici prea rea. Ceilalți colegi șușotesc în spatele meu. Nu îi învinovățesc. Acum o lună aveam la toate testele punctaj maxim. Notele nu mai contează. Nu vreau să atrag prea tare atenția, așa că mă mențin pe notele majorității, deși aș vrea să renunț.
Pe holul școlii încă mai sunt flori, lumânări și citate lângă dulapul ei. O poză cu chipul ei este decorată cu o coroniță de flori. A trecut o lună de la tragedie. Fata din imagine este iubita mea.
Accidentul lui Yue Sasaki este unul trist, dar tragic petru mine.
După ce am decis să plec de acasă, acum 3 ani, am întâlnit-o pe Yue. Ea mi-a amintit ce e fericirea. Ceva ce nu am mai simțit demult. Aveam aceleași visuri. Dacă stăteam împreună aveam mai multe șanse să le îndeplinim. Am găsit un apartament micuț, cel în care stau acuma. Plăteam facturile și chiria cu greu, dar aveam speranțe și ne aveam unul pe altul. Ne-am descurcat mult timp. Aveam slujbe după școală. Lucram la un mic restaurant ca ospătari. Șeful nostru (bucătarul) ne adora și, uneori, ne dădea bani în plus.
Pe data de 11 martie, într-o după-amiază, aproape de închidere, s-a întâmplat nenorocirea. Un hoț a intrat în magazin. Mi-a pus un pistol la tâmplă și mi-a cerut să îi dau toți banii din casă. Hoțul nu o văzuse pe Yue încă, se ascundea după o masă. A vrut să iasă din restaurant să ceară ajutor. Mă uitam la ea numai cu coada ochiului, de frică să nu o vadă individul. Cred că și hoțul a văzut-o pentru că, imediat după ce a ieșit de sub masă, a împușcat-o. Bărbatul s-a întors către mine, mi-a dat una și m-a lăsat inconștient. Când m-am trezit poliția era acolo. Era deja noapte. Un polițist ce se afla lângă mine mi-a povestit totul. Yue fusese împușcată în stomac. Medicii nu au reușit să o salveze, s-a stins.
Viața mea a devenit un calvar după asta. Yue era totul pentru mine. Am avut zile groaznice. Încă nu mi-am revenit pe deplin. Înainte de a o cunoaște eram singur. Nu mai aveam familie, iar acum singurul meu motiv de a trăi a dispărut.
După școală, mă întorc pe străzile sufocate de trafic. Îmi fac loc printre oameni, înaintez fără să observ trecătorii, străzile devin pustii. Ajung acasă, mă arunc pe pat și adorm. Mă trezesc. Lumina de afară îmi spune că e seară. Soarele încă nu a apus, dar cerul e înnorat. Mă ridic din pat, mă încalț și ies afară la o plimbare. O iau pe tot felul de străzi pentru a scăpa de lume până ce ajung la un pod verde. Toată ziua a fost ceață. Parcă plutesc peste nori, deasupra tuturor. Mă uit în jur. Strada e pustie. Nu e nicio mașină, niciun om. Începe să plouă. Mă urc pe pod și închid ochii. Vărs câteva lacrimi. Vreau să mă arunc în marea de nori. Să nu mai existe probleme sau tristețe.
Urma să mă arunc, dar aud un strigăt. E o tânără fată cu o umbrelă neagră. Îmi spune să mă opresc. Eu nu arăt emoții, doar mă uit la ea un pic uimit. Se apropie de mine și îmi ia mâna. Mă dă jos de pe pod. Se uită la mine cu milă. Își pune palma caldă pe obrazul meu rece, roșu și ud de lacrimi. Mă îmbrățișează cu putere. Nu știam până acum că aveam nevoie de asta. O strâng și eu tare de tot. Încep să plâng cu disperare, să urlu de durere. Tânăra mă ține strâns și nu spune nimic. Tace. O tăcere salvatoare...
*****************
Avram Beatrice
Școala Gimnazială “Gheorghe Țițeica” nr. 30 Constanța
Mama mea
Din ziua în care m-ai adus pe lume,
Am învățat doar lucruri bune.
Iubirea ta nemărginită
Mă face tare fericită!
Mă ocrotești, mă sprijini, mă înveți,
Tu, pentru mine, ești zâna din povești!
Și te iubesc atât de mult,
Căci altă mamă n-aș fi vrut!
Îți mulțumesc, mămica mea,
Tu, pentru mine, ești viața mea!
Esti steaua mea cea norocoasa,
Mămica mea cea mai frumoasă!
*****************
Techereş Marius
Școala Gimnazială ”Nicolae Steinhardt “Rohia Rogoz, Maramureș
Povestea trifoiului
Era odată ca niciodată o grădină cu trifoi cu patru foi. Dintre toate firele de trifoi cu patru foi, doar unul era cu trei foi.Toți l-au jignit, râdeau de el pentru că era diferit. Bietul trifoi cu lacrimi pe obraz își spunea : ,, eu de ce am doar trei foi și nu sunt special ca și ceilalți?Sunt un trifoi amărât !,,
Zilele treceau și el era tot mai trist, dar un trifoi cu patru foi văzându-l atât de abătut si mereu trist , se apropie încet de el:
-De ce ai venit la mine? Ai venit să mă jignești ? Eu nu sunt special ca tine!
- Nu spune asta! Ești la fel de frumos ca noi toți! Ești deosebit!
- Ba nu, nu sunt. Toți râd de mine. Ce speranță aș mai putea avea ?
- Nu-i băga în seamă! Ei asta își doresc să te vadă trist.Crede în tine!Nu-ți pierde speranța !Totul e posibil dacă ai încredere în tine!
După o zi istovitoare, dar cu o rază de încredere insuflată de trifoiul inimos, trifoiul nostru cu trei foi adormi cu speranța că steaua lui norocoasă îi va surâde. În somn gângurea:
- Draga mea stea norocoasă , Luceafărul meu, ajută-mă să fiu și eu ca ceilalți!
- Dragul meu,îi răspunde o voce stinsă, învață să te accepți, tu ești special în felul tău! Urmează-ți visul și nu lăsa nimic să te doboare!
O lumină puternică îl deșteptă. Minunându-se de visul său, se trezi încrezător și cu zâmbetul pe buze își repeta mereu : ,, - Eu sunt special! Eu sunt special! ,,
*****************
Abordiencei Naomi
Școala Gimnazială „Pahomie C. Vasiliu” Grămești, Suceava
Creionul fermecat
Într-o zi, mergeam spre casă și am văzut o doamnă în vârstă, care se străduia să ducă niște plase ce păreau grele. M-am oferit să o ajut. După ce a ajuns la casa ei, mi-a mulțumit pentru ajutor și mi-a dăruit o cutie. Mi-am continuat drumul, examinând cutia frumos decorată cu pietricele deosebite.
Deodată, cutia se deschise brusc și înăuntru am văzut un creion și un bilețel. Am luat bilețelul și l-am citit. Pe el scria așa: „Acest creion este fermecat. Dacă vrei să mergi undeva și nu poți, scrie locul pe care dorești să îl vizitezi și apoi culcă-te. Te vei trezi în acel loc.”
Eu îmi doream mult să văd aurora boreală, așa că, după ce s-a înserat, am pus cutia în buzunarul bluzei și am adormit emoționată. Când m-am trezit, era tot seara și m-am speriat. Dar apoi, mi-am dat seama că eram pe un munte și eram înconjurată de ceva minunat: aurora boreală. Magnifica auroră boreală avea multe nuanțe de culori pe care nici nu le pot descrie: verde, albastru, turcoaz, roz și mov.
Dintr-o dată, cutiuța a început să se miște în buzunarul meu. Am scos-o, am deschis-o și am găsit un alt bilețel pe care scria: „Rupe foița pe care ai scris dorința și te vei întoarce. Pentru că începea să mi se facă frig, am rupt foița și m-am trezit în camera mea. Eram foarte bucuroasă pentru că am reușit să văd o auroră.
De
atunci, în fiecare seară, scriu câte un bilețel și cu ajutorul acestui creion
fermecat reușesc să văd tot ce îmi doresc.
*****************
Toma Teodora-Maria
Școala Gimnazialӑ “Sfȃntul Apostol Andrei”, Buzӑu
Căsuța de turtă dulce
Este iarnă. Ahh, ce anotimp minunat! Zăpadă, vacanță, cadouri și cu siguranță toată lumea îl așteaptă pe Moș Nicolae și bineînțeles, pe Moș Crăciun. Aș putea zice că iarna este anotimpul preferat al tuturor copiilor, deoarece sunt atât de multe sărbători minunate cu tradiții înduioșătoare pe care toată lumea le adoră: împodobirea bradului, cozonacul, poveștile și filmele de Crăciun cum ar fi „Grinch” sau „Singur acasă” și să nu uităm de turta dulce despre care, apropo, este vorba de ea în această poveste. Deci, să vedem ce se va întâmpla!
În fiecare an, eu și mama mea facem o căsuță de turtă dulce, plină cu pungi întregi de bombonele colorate și jeleuri aromate, omuleți de catifea și brăduți din dulce bezea. Anul acesta am făcut, cred, cea mai frumoasă căsuță, cea mai delicioasă și cea mai...magică! Veți vedea imediat de ce!
După ce am terminat de ornat căsuța de turtă dulce, am lăsat-o să se usuce și ne-am dus la culcare. Dormeam liniștită în patul meu când, se auzi ceva, niște...râsete!
„Cine putea face asemenea sunete la ora asta?”
M-am ridicat din pat și, tiptil, mă îndrept spre bucătărie. Am văzut că părinții mei încă dormeau. „Cum de nu auzeau nimic?” În fine, ajung în bucătărie și văd că figurina în formă de căsuță de turtă dulce luminează. Erau foarte multe luminițe colorate, ca un glob disco pentru că, surprinzător, chiar arӑta precum un mini glob disco și era și muzică! Când mă uit pe fereastra căsuței, văd omuleții de turtă dulce care dansau și cântau. Nu îmi venea să cred! Eu cred în Moș Crăciun, cred în Moș Nicolae, în Iepurașul de Paște, dar nu pot crede așa ceva, adică este imposibil să se întâmple asta!
„Oare visez? Nu cred..., e prea real!”
Încet, cu degetul, am început să bat la ușa căsuței. Un omuleț de turtă dulce îmi deschise și îmi zise:
-Teodora! Bine ai venit la petrecere! Te așteptam!
Eram confuză. „Poate vorbi?”
-Da, pot vorbi! Pot face tot ce poți face și tu!
-P..Poftim? Ai auzit?
-Da, eu îți pot citi gândurile! Îmi pare rău dacă te-am speriat, doar că am uitat că pentru oameni e ceva neobișnuit ca mâncarea să vorbească!
-Da! E cam ciudat, adică c..c..cum...?
-Cum de putem vorbi? mă întrerupe el. Este foarte simplu: Magia Crăciunului! Crezi în magie, nu-i așa?
-Bineînțeles! Cum să nu cred?!
-Mă bucur! Știi, noi revenim la viață doar în săptămâna Crăciunului și în fiecare an mergem la un alt copil. Acum a venit rândul tău să petreci împreună cu noi, deci, să mergem la petrecere!
Omulețul o luă înainte și intră pe ușița minusculă, doar că eram un pic cam mare ca să intru, un pic cam prea mare...chiar... gigantică, aș putea zice.
-Ăă, scuze dar eu...
-Oo, da! Am uitat că tu nu poți intra. Stai un pic, nu mișca, nu respira!
Eu încercam să îmi țin respirația, dar, la un moment dat, mă cuprinde amețeala.
Omulețul începu să râdă:
-Ha, ha! Teodora! Este doar o vorbă, respiră!
-Huuhh! respir eu ușurată.
-Acum chiar trebuie să nu te miști!
-Nu mă mișc!
-Nu te mișca!
Omulețul turnă pe mine un praf magic și, dintr-odată, toate lucrurile au devenit mai mari iar eu - foarte mică. Eram suficient de mică încât să pot intra în căsuța de turtă dulce. Așa că, am deschis ușa și am intrat pe ringul de dans, unde mi-am văzut toți omuleții făcuți de mine: mă salutau, dansau și cântau.
La miezul nopții, omuleții au început să dea cu niște mini-artificii minunate, dar care erau foarte gălăgioase. Atunci mi-am amintit că părinții mei încă dormeau și că nu vreau să îi trezesc; așa că am întrerupt petrecerea și le-am spus:
-Hei! Vă rog! Mai încet! Părinții mei dorm, nu vreau să îi trezesc!
-Stai liniștită, Teodora! îmi spuse omulețul. Ei nu ne aud! Doar tu ne poți vedea mișcându-ne și doar tu ne poți auzi!
-Aa, pfiuu! M-am ușurat!
-Hai, nu îți mai face griji! Să continuăm petrecerea!
Zis și făcut! Am continuat petrecerea până târziu, când a trebuit să mă duc la culcare ca să mă pot trezi dimineața să decorez casa.
-Noapte bună, prieteni! Ne vedem mâine!
-Noapte bună, Teo! Vise plăcute!
După ce mi-am luat la revedere, am ieșit din căsuță și am revenit la mărimea mea normală. M-am dus în pat și cu greu am adormit, pentru că mă tot gândeam dacă tot ce s-a întâmplat chiar era adevărat și abia așteptam să mă reîntâlnesc cu ei și mâine, și poimâine și până în Ajunul Crăciunului.
Aceeași petrecere a continuat în fiecare noapte cu râsete, cu muzică, artificii, baloane, până la un moment dat, când a trebuit să ne luăm de tot la revedere. Era timpul! Era timpul ca ei să plece! Ajunul Crăciunului a venit mai repede decât ne așteptam.
Eram și fericiți că au venit sărbătorile, dar și triști pentru că ne luăm rămas-bun.
Când am aprins bradul, din cer veni o lumină ce le luă omuleților de turtă dulce viața, după care au revenit la normal.
A doua zi era Crăciunul și îmi era așa poftă de niște turtă dulce, dar nu puteam să nu mă gândesc la ce săptămână minunată am avut cu ei și acum - să îi mănânc - pur și simplu nu puteam să fac asta! Dar chiar când mă gândeam să îi pun într-o cutie ca să nu îi mănânce nimeni, verișorul meu veni și îi înhăță unui omuleț capul.
Era o problemă: nu puteam să îl cert, fiindcă era Crăciunul, sărbătoarea în care ar trebui să fim mai buni, mai darnici, mai iubitori, așa că l-am mâncat împreună pe omuleț, iar apoi ne-am dus să vedem ce ne-a adus Moș Crăciun.
Când ne-am uitat sub brad, verișorul meu primise o pistă cu mașinuțe de jucărie, iar eu - să vezi și să nu crezi - era un cadou de la omulețul de turtă dulce cu o scrisoare:
Dragă Teo,
Crăciun Fericit! Îmi pare rău că nu am putut rămâne cu tine în această zi specială, dar ți-am lăsat un cadou care îți va aminti de mine pentru totdeauna.
Cu drag,
Prietenul tău, Omulețul de turtă dulce.
Am desfăcut cadoul și înăuntru am văzut o jucărie de pluș în formă de omuleț de turtă dulce, care arăta exact ca el.
Cu siguranță, îmi voi aminti mereu de această minunată aventură!
*****************
Primăvara a sosit
Primăvara a sosit,
Păsărelele au venit,
Copacii iar au înflorit
Și ghioceii au răsărit.
A venit din nou căldura
Să ne bucure într-una,
Să putem ieși afară,
Împreună în natură.
Iarna geroasă a trecut,
Moșul a plecat și el.
Mai plouă din când în când,
Dar tot cald este apoi.
Soarele zâmbește iar
Și mângâie ghioceii
Cu razele călduroase
Și priviri prietenoase.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu