Premiul II
Secțiunea 7-10 ani
Filipoiu Bianca Mihaela
Școala Gimnazială „Mihai Viteazul” Boldești-Scăieni, Prahova
Timbrul magic
De un secol încoace membrii familiei mele colecționează timbre, iar această tradiție se păstrează din generație în generație. Astfel și eu am început să colecționez timbre de la vârsta de 7 ani, iar acum am în jur de 200 de timbre.
Când am împlinit vârsta de 9 ani, bunicul mi-a dăruit un cadou special, un timbru vechi de 100 de ani, cu marginea dantelată și pe care era un fluture multicolor. Acest timbru a fost al străbunicului meu și este unic în lune, de aceea bunicul m-a rugat să am mare grijă de el.
După câteva ore bune în care am analizat timbrul, am observat că pe aripile fluturelui scria foarte mic, un cuvânt greu de descifrat. Când am reușit să-l descifrez și l-am spus cu voce tare, fluturele a început să se desprindă de pe timbru. Uimită, am încercat să-l prind, iar când în sfârșit am reușit să-l ating, acesta parcă m-a teleportat în ziua în care străbunicul a cumpărat timbrul.
Era o dimineața ploioasă de octombrie, iar în centrul orașului era aglomerație mare. Străbunicul se uită în vitrină de la Poștă unde era așezat chiar timbrul pe care îl am eu. Își număra banii și aștepta să se deschidă Poșta. Avea exact 11 lei și își dorea foarte mult să cumpere timbrul din vitrină, însă mai avea nevoie de 4 lei.
Trist pentru că nu îi ajungeau banii, el a decis să plece, dar la colțul străzii zări un bănuț de 4 lei. Sări de bucurie și se grăbi să ajungă la Poșta. Ajuns înăuntru, străbunicul a cumpărat timbrul și a fugit acasă, pentru a-l studia. Acesta observă că pe aripile fluturelui scria ceva. Nedumerit, rosti cu voce tare cuvântul scris, iar fluturele se desprinse de pe timbru exact cum mi se întâmplase și mie. Când străbunicul a atins fluturele, acesta a dispărut, iar eu am ajuns înapoi acasă.
Acum am înțeles de ce bunicul a insistat să am mare grijă de acest timbru, deoarece este un timbru special.
************
Arhip Lina
IPLT „Alexandru Ioan Cuza” Chișinău, Republica Moldova
Copilăria mea de vis
Copilăria mea de vis,
Oglinda vieții mele,
Tu astăzi ești un basm măreț
Cu Feți-Frumoși, Ilene Cosânzene.
Un curcubeu improvizat pe-o coală de hârtie,
O stea în Univers măreață și zglobie –
Copilăria este-un dar neprețuit,
Ce de la viață copilul l-a primit.
Cu vorbe bune, sfaturi și povești,
Înconjurată de păpuși, ponei și floricele,
Eu azi absorb cu drag și-nvăț -
A vieții epopee.
Eu îmi văd viața doar în roz,
Cu-n cer senin și-o lume mare,
În care orișice copil
Are un loc sub soare.
************
Bădan-Radu Alexia Maria
Școala Gimnazială Gheorghe Țițeica, Craiova
Primul cer
Mama mea mă îngrijește,
Și pe mine mă iubește,
Și nu uită să se joace,
Și în galben să se-mbrace,
Și ne duce la plimbare,
Ochii verzi mama îi are,
Primul meu cer este ea,
O iubesc pe mama mea!
************
Cernat Daria Maria
Școala Gimnazială “Mihai Viteazul” Boldești-Scăeni, Prahova
Micuța Daria și cartea fermecată
Într-o dimineață de primăvară, Daria stătea în grădină, la umbra unui nuc bătrân și scorburos, pe o pătură.
Fetița ținea în mână o carte de basme. La un moment dat, fetița descoperi o poveste despre o carte fermecată , care putea să te ducă în orice poveste pe care ai fi vrut să o citești. Fetița începu să citească. Povestea era foarte interesantă. La un moment dat, ea oftă și își spuse:
- Ce mult mi-aș dori să pot zbura cu cartea mea!
Deodată, cartea începu să zboare. Fetița strigă:
- Vino înapoi! Vreau să zbor cu tine! Te rog!
Cartea coborî. Fetița se urcă pe cartea cea mare și nu îi veni să creadă că zboară. Aceasta strigă:
- Ce frumos este să admiri priveliștea însorită!
Cartea a plimbat-o pe micuța Daria în toate basmele. Fetița se întâlni cu toate personajele basmelor. După ce s-a terminat aventura celor două prietene, cartea o aduse pe fetiță înapoi.
La umbra nucului, cartea se închise și căzu … în brațele fetiței!
************
Chihaia Nicoleta
Școala Gimnazială Doamna Nica, Valea Mărului, Galați
Zâna din pădure
Trăia odată o zână care era foarte prietenoasă cu cei din jur.Într-o zi, când Zâna se plimba prin pădure s-a întâlnit cu un câine, un urs, o buburuză și un greiere care se jucau împreună. Zâna s-a împrietenit repede cu cei patru prieteni, și s-au jucat până seara târziu. Uimită de frumusețile naturii și veselă de iubirea prietenilor ei, Zânei i-a venit o idee minunată, să constriasca acolo o căsuță. Și-a înalțat o căsuță cu scărițe multe și ferestre mari ca să intre soarele să o încălzească. O căsuță din tot felul de tufișuri și crengi. După ce au făcut căsuța au intrat și au decorat-o cu flori din pădure. La sfârșit căsuța arăta minunat. Au râs, au cântat,au dansat și au spus povști. Iar noaptea, în timp ce dormeau afară a început să plouă. În culmea fericirii, a doua zi au dansat din nou, de data aceasta împreună cu picăturile de ploaie. Întreaga poiană răsuna de voie bună. Zilele treceau una mai frumoasă decât alta, animaluțele nici nu pomeneau de plecare, iar zâna nu-și încapea în piele de fericire. Și pentru că jocul lor era așa de frumos, au mai venit și alte animăluțe care mai de care mai hazlii, mai chipeșe și mai poznașe. Ca să le aducă bucurie pe chip, Zâna dădea în cinstea lor mai multe petreceri, la care erau prezente toate vietățile din pădure. Casuța din tufișuri devenise și căsuța lor.Într-o dimineață au descoperit o floare foarte frumoasă și strălucitoare, care trebuia să înflorească. A doua zi floarea micuță s-a deschis și pe lângă frumusețe avea chip de broscuță. Era cea mai frumoasă floare din pădure.Era specială și importantă pentru că niciodată nu mai văzuse, nici Zâna și nici prietenii ei o asemenea floare cu chip de broscută. De obicei o broscuța e infricoșătoare, dar această floare era specială. Zâna împreună cu prietenii ei au hotărât să o îngrijescă, și floarea cu chip de broscuță era cea mai frumoasă din pădure.Si așa Zâna și prietenii ei împreuna, cu floarea cu chip de broscuță au trăit fericiți până la adânci bătrâneți!
Bobocea Mihai Ioan
Școala Gimnazială Mihai Viteazul, Brăila
Păpușa
Într-o vacanță de vară părinții au hotărât să ne petrecem concediul în Cetatea Sighișoarei. Mi-au povestit pe drum că acolo voi vedea locuri foarte vechi unde am ocazia să observ elemente fascinante care au aparținut strămoșilor nostri acum sute de ani. Eram foarte curios.
Ne-am cazat și mama era preocupată de aranjarea lucrurilor și de explorarea pensiunii. Părinții mei erau atenți la împrejurimi și făceau planurile pentru prima zi. Eu tot trăgeam de ei să mergem să vedem castelul. În mintea mea începea o poveste cu cavaleri și prințese.
După câteva ore de plimbare, de intrat prin magazinele cu suveniruri, am pășit pe poarta cetății...drumul pavat cu bucăți mari de piatră mi-a atras atenția. Ce vechi păreau toate! Pereții aceia (medievali, mi-a șoptit un domn) păreau că ascund niște fantome. Abia așteptam să urc în Turnul cu Ceas și să intru în casa ăn care a copilărit Dracula.
Într-o mică piață erau meșteșugari cu produse confecționate de ei. Am privit niște fluiere de lemn, un arc cu săgeți ( de jucărie), costume populare, dulciuri... undeva, sub o pălărie mare de piele, am zărit o păpușă. Nu părea foarte nouă, avea capul cusut într-o parte dar avea niște ochi frumoși și calzi care păreau vii, ca ochii unui copil.
-Mamă, eu vreau această păpușă, te rog!
-Ești sigur? O păpușă?
Eu am luat-o în brațe și am plecat cu ea mai departe. Urcând treptele de lemn, cu sfială și emoție, simțeam cum îmi bate inima mai tare.
-Îți place? am auzit o voce. Am privit către mama dar ea era atentă la o armură și încerca să o fotografieze. Am privit uimit păpușa.
-Tu ai vorbit?
-Da, eu.
-Cum se poate asta? Am întrebat cu jumătate de glas.
-Eu sunt spiritul unui locuitor al vechii cetăți. Sunt ghidul tău astăzi și am simțit că ești încântat să vii la Sighișoara. Vreau să îți spun multe povești!
Ne-am plimbat prin cetate și am ascultat povești incredibile, cu viteji, cu lupte, cu oameni harnici care au construit orașul. Nu am sesizat cum a trecut vremea. Părinții mei nu auzeau nimic din ce vorbea păpușa.
La plecare însă m-am oprit din nou la vânzătorul de la care luasem păpușa. Am simțit că trebuie să o las acolo, la locul ei. I-am spus domnului că nu-mi place așa mult și aș dori să o schimb cu un scut frumos, cioplit în lemn, Acesta m-a privit, a zâmbit, mi-a dat scutul și mi-a făcut cu ochiul.
Oare știa el despre spiritul străvechi al păpușii?
Am sta mult timp apoi cu gândul la povestea interesantă spusă de o păpușă magică.
************
Premiul II
Secțiunea 11-14 ani
Armașu Andra
Școala Gimnazială “Mihai Viteazul” Pucioasa, Dâmbovița
Oglinda misterelor
Într-o zi frumoasă de vară, mă jucam în grădina bunicilor împreună cu verișorii mei. Pentru că eram cea mai mare, bunica mă mai trimitea pe mine după diverse lucruri. De această dată, m-a trimis în pod să iau o lădiță cu nuci. Verișorii mei mai mici mă priveau speriați, știind și ei povestea cu podul.
Când eram mai mică, voiam să mă duc în pod de fiecare dată, dar bunicii îmi spuneau că acolo locuiește un demon, care mănâncă persoanele care se urcă pe scară. Acum, pentru mine s-a demodat această minciună. Sunt mare, iar acum îi aștept pe bunici atunci când au nevoie de ceva, chiar și din pod. După ce am urcat scara, am început să caut lădița cu nuci. Nu știu cum s-a întâmplat, că, deodată, un obiect strălucitor, dintr-un colț, mi-a atras atenția. Pentru un moment, am crezut că văd o stea, probabil căzută din cer fix în podul bunicilor mei. Dar era prea misterios să găsesc o stea. Îmi iau inima în dinți și mă apropii, ușor, ușor.Îmi dau seama că, de fapt, steaua mea este o oglindă. O iau cu tot cu lădițăși cobor din pod. Ajunsă în bucătărie, îi spun bunicii mele:
- Buni, uite ți-am adus lădița, dar ți-am adus și această oglindă!
- Dar unde ai găsit-o, draga mea?
- Păi, strălucea într-un colț și nu știam ce este. A cui este și ce caută acolo?
Bunicul tocmai atunci intră și el în bucătărie și, uitându-se lung la obiectul din mâna mea, zice:
- A fost a străbunicii tale! Era o femeie tare frumoasă! Îmi aduc aminte de ea cum se gătea și de câte ori se uita în oglindă pentru a-și aranja părul roșu! Semeni atât de mult cu ea...
- Serios? îi spun eu bunicului, uimită.
- Da! Șterge-o puțin, căci este prăfuită, și pune-o în camera ta. E un obiect valoros. Ai să vezi!
Am luat oglinda și am dus-o în camera mea, așa cum a zis bunicul. M-am întors apoi repede la verișorii mei și mi-am continuat joaca.
După o zi atât de plină, seara a venit ca o binecuvântare. M-am așezat liniștită în pat, iar somnulm-a luat repede. M-am trezit deodată în altă lume. În jurul meu era ceață și nu vedeam nimic. În mână aveam oglinda străbunicii. În fața mea apăru o femeie finuță, cu părul roșcat, căzându-i peste umeri, îmbrăcată într-o rochie albastră. După cum a descris-o bunicul, mi-am dat seama că este străbunica mea. Făcu câțiva pași în față, dar ...mă trezesc înapoi în patul meu.Mă uit către oglindă, iar în fața ei stătea o umbră, probabil o iluzie, deși părea atât de reală Mă ridic din pat și mă apropii ușor, ușor de oglindă. Umbra mă ia de mână, iar în fața noastră se deschide un portal. Doar trei pași am avut de făcut, iar într-o fracțiune de secundă, m-am făcut nevăzută. Probabil că am petrecut ceva timp în lumea oglinzii, căci soarele se ridicasede trei sulițe pe cerul albastru, iar razele lui își găsiseră locul în oglinda care, parcă deodată, devenise stea. O stea ce avea să-mi lumineze chipul de câte ori mă priveam în adâncurile ei.
************
Neagoe Daria
Școala Gimnazială Nr. 49, București
Faceți cunoștință cu fiara!
Într-o dimineață caldă de vară, florile dintr-o grădină – margarete delicate, regina-nopții parfumată garofițe roz, crini albi, stânjenei plăpânzi și trandafiri înflăcărați- se bucurau de soarele încă somnoros. Erau tratate cu mare grijă și udate des de stăpânii casei, ba chiar erau curățate și de frunzele uscate. Admirate și mângâiate erau atât de stăpânii iubitori, cât și de soare și vânt. S-au împrietenit ele, drăguțele, cu albinele ce veneau în fiecare zi să le ia polenul. Trăiau o viață ușoară, fără griji, în care tot ce făceau era să se mândrească cu ale lor petale mătăsoase.
Totuși, în acea dimineață senină șeful albinelor, Albiniță al II-lea veni mânios în grădină. Fața-i era mâhnită și glasul tremurând:
- S-a abătut o primejdie asupra noastră, spuse acesta.
- Ce vrei să spui? Totul este ca în fiecare dimineață, zise liniștită Flora, prima margaretă înflorită.
- Stăpânii, Dora și Doru, și-au luat o fiară! Una mare! Înfiorătoare! zise mâhnit Albiniță al II-lea.
- Am văzut-o și eu! E mai mare ca noi și se deplasează pe patru picioare. Ah! E plină de blană. Tocmai am văzut cum l-a înșfăcat pe șoricelul Costică, cel care locuiește în pod, adăugă cu-nfiorare crinul Firicel.
- Acum că ziceți...eu am auzit aseară niște zgomote ciudate, credeam că erau păsările arțăgoase de la streașina din spatele casei. Cred acum că sunetele erau de la fiară, prea erau străine de auzul meu, spuse cu uimire trandafirul Roșuleț.
- Cred că până aici ne-a fost! Au angajat o fiară ca să ne calce frunzele, să ne boțească tufele, să ne prăfuiască și să ne alunge de pe marginile potecilor, zise pripit o regina-nopții adormită. Sper să iei măsuri, Albiniță! Ai o oaste întreagă de albine. Să pui la cale un plan bun! Ți-am fost mereu prietene și ți-am dăruit necondiționat polenul nostru și, uite, a venit timpul să ne protejezi.
- Dacă se impune stare de război, vă veți putea baza pe mine și pe onorabila mea oaste! Adăugă mândru șeful ființelor cu ac.
Pentru un moment, toate florile au tăcut, reflectând asupra traiului lor din grădina frumos amenajată. Apoi, după o tufă de ferigă, se ivi fiara. Albiniță, speriat, își luă zborul de pe firavele petale ale unei garofițe. Florile priviră uimite ba la Albiniță, care fugise ca un laș, ba la apariția neașteptată a fiarei cu blană. Un miorlăit nervos se auzi degrabă din gura sălbaticului:
- Miiiaaauuu!
- Are pete de vacă pe corp! Ce creatură, spuse surprins un stânjenel.
Florile au început numaidecât să se vaite și să plângă în timp ce făptura stranie înainta printre ele. S-a oprit lângă Mimi margareta și și-a înfipt laba în pământul afânat, apoi a scos-o, împroșcând-o cu boabe mici de lut. Delicatele flori au rămas uluite de purtarea fiarei, iar lui Mimi i s-a prelins încet o lacrimă pe o petală, apoi pe tulpină, apoi pe ultima frunză. După aceasta, fiara s-a tăvălit pe iarbă, bucurându-se de soare. Florile rămăseseră șocate, de-a dreptul înmărmurite.
Între timp, un fluture diafan și zâmbitor a trecut în zbor și s-a așezat pe chipul lui Mimi. Văzând chipurile triste ale florile, le-a întrebat:
- Ce ați pățit, suratelor? Ce vă îngrijorează?
- Fiara aia...tocmai..., încercă să îi explice stânjenelul.
- Fiară?! Este un motan gras. Nu ați mai văzut un motan gras și alintat? E chiar adorabilă fața sa mucalită.
- Nu și purtarea, replică aspru Firicel.
Din acea zi, traiul florilor părea că s-a complicat, căci motanul stăpânilor a rămas să locuiască în grădină, sub tufele lor. Deși nu voiau să recunoască, se bucurau de venirea lui, fiindcă aveau nevoie de puțină energie, iar fiara, acum familiară, aducea din plin suflu.
- Oare pe cine o să mai supere azi motanul nostru? întrebă Rina, o garofiță curioasă.
- Pun pariu că pe Roșuleț. El a fost scutit până acum de purtarea dolofanului. Parcă văd că din clipă-n clipă apare spaima pusă pe năzbâtii, adăugă sigură pe sine Flora. Veți vedea că am dreptate.
Și nu apucă Flora să încheie cuvântul, căci motanul apăru de după gard, furios tare că nu a putut să vâneze vrabia din prunul de la poartă. S-a trântit mâhnit și epuizat sub umbra unor frunze de crini de august.
- De la cât ești de gras! a zis încet Roșuleț.
Bine că motanul nu înțelegea limba lor.
- Adevărat spui, dragă Roșuleț, îi răspunse Rina, nu este ca noi, așa…delicat și subțire ca un spic de grâu.
- Dragă Rina, dragă Roșuleț, aflați că nu e bine cum gândiți. Haideți să fim flori bine educate, cum am fost până acum, să îmbrățișăm motanul acesta, să-i înțelegem purtarea față de noi și față de păsări, să-l iertăm chiar ș-atunci când trece în grabă printre noi, prăfuindu-ne, știți…așa cum l-am iertat pe Albiniță că a fugit ca un laș din calea mucalitului.
Toate florile și-au aplecat petalele în semn de aprobare. Flora era cu adevărat înțeleaptă.
Treptat, fiara devenise amuzantă pentru flori, căci se dovedise cam stângace, iar acestea nu ezitau să râdă timid și să-și arate buna educație cu care natura le-a înzestrat. Au înțeles că stăpânii lor nu doreau să le alunge, ci să crească de-acum și o ființă dolofană și hazlie precum motanul care adoră să stea la umbra tufelor lor verzi.
************
Zaharia Marina Karina Christine
Școala Gimnazială“Mihu Dragomir” Brăila
Pufy
Dragii mei cititori!
Azi vă voi prezenta
O prietenă de-a mea.
Este mică şi stilată,
Dar nu este înaripată.
Îi spun Pufy, dar nu are puf.
Are o blăniţă pufoasă, albă, deasă, mătăsoasă.
Poate mă veţi întreba,
Cum ai făcut rost de ea?
Ei, dar asta-i o poveste,
Nu e scrisă-n cărţi, este doar povestea mea,
Care începe cam aşa:
Într-o zi, cu ger cumplit,
Când bunicul, poarta a lăsat deschisă,
O biată făptură, mică, speriată,
A intrat în curte şi s-a fofilat,
A găsit un loc mic şi întunecat
Şi-a rămas acolo până s-a înnoptat.
Eu, trecând prin curte, am crezut atunci,
Că e Mickey Cuţu, pe care îl aveam demult.
Dar când ghemotocul a venit la mine,
Observa-i că e cu totul alt câine.
Era plin de glod, ud şi cam zburlit.
L-am băgat în casă şi l-am îmbăiat,
Blana devenind un alb imaculat.
Şi de atunci, Pufy, la mine a rămas.
E vedeta casei alături de mine
Şi formăm un duo de prietenie.
************
Cuţuhan Alexia Teodora
Școala Gimnazială „Petru Comarnescu”, Gura Humorului
Povestea puiului de brad
A fost odată ca niciodată o veveriţă cu blăniţă roşcată, cu ochişori ca două mărgele de obsidian şi codiţă stufoasă, mare amatoare de seminţe gustoase, care căra într-o toamnă conuri dintr-un brad falnic până la scorbura în care urma să îşi petreacă iarna.
Grăbită tare să îşi facă provizii, a scăpat un con din lăbuţe. Eu, pe atunci o sămânță mică de brad, din căzătură m-am desprins de sub solzii aspri şi, datorită aripioarei prinse de mine, am ajuns într-o cioată pe jumătate putrezită a unui alt brad. Trebuie să recunosc că am avut un moment de groază. Mă simţeam singură fără surioarele mele, celelalte seminţe, înspăimântată că aş putea fi înghiţită de altă vietate mâncătoare de seminţe. Totuşi am avut noroc fiindcă pernuţa de muşchi pe care am căzut m-a protejat şi avea să devină noua mea casă.
Încet, încet, zilele deveneau mai scurte, iar nopțile mai lungi și mai reci. Pădurea nu mai răsuna de triluri. Doar bufnițele și ciocănitorile vegheau pădurea ca niște străjeri înaripați. De jos, priveam în fiecare seară, plină de curiozitate, puzderia de stele. Luna părea în multe nopți o roată de cașcaval, despre care mi-a povestit un corb bătrân. Nori plumburii acopereau cerul, altădată azuriu.
Într-o dimineață am simțit o atingere ușoară, dar ca de gheață. Fulgi rotofei și pufoși se luau la întrecere care să ajungă primul pe pământ. Erau tare amuzanți, dar gândul meu era să mă ascund cât mai adânc în pernuța de mușchi. Peste noapte, un strat de nea a îmbrăcat întreaga pădure într-o haină de un alb imaculat. Pernuța de mușchi îmi ținea de cald și un somn liniștitor m-a cuprins pe dată.
A trecut ceva vreme cât am dormit. O rază timidă de soare a topit zăpada ce mă acoperea. Întreaga pădure se trezise și ea din somnul lung al iernii. Cântece vesele făceau să răsune pădurea și toate vietățile erau preocupate de venirea primăverii. Aerul era parfumat cu miresme de ghiocei sălbatici și toporași. Simțeam că am prins putere…De fapt, niște firișoare destul de puternice, rădăcinile mele, mă hrăneau și îmi dădeau din energia pădurii. Încet, încet am ajuns un pui de brad de toată frumusețea! Buburuzele și albinele se minunau de cât de repede cresc și îmi făceau o mulțime de complimente. Păsărelele îmi dădeau tot felul de sfaturi despre noua viață. Mi-am făcut o mulțime de prieteni! Acea primăvară a fost preferata mea!
Soarele lumina trimițând spre pădure raze din ce în ce mai arzătoare, ca niște sulițe de aur. Mă apărau de arșiță ceilalți arbori cu ramurile lor încărcate de frunziș bogat, dar tot simțeam puterea astrului ceresc.
Sosise vara. Vara, în pădure era minunat! Păsări și animale mișunau peste tot. Pui de veverițe roșcovani săreau de pe o ramură pe alta ca niște acrobați. Căprioarele își duceau puii pe cărări ascunse. Vulpile își învățau vulpișorii să devină vânători iscusiți. Păsările pădurii cântau triluri vesele și își instruiau puii în arta zborului pentru toamna ce avea să vină. Totul în jur era parfumat cu miresme de zmeură, mure, afine, soc și alte minunății. Ciupercuțe fel de fel hrăneau zeci de insecte. Ziua era o forfotă de nedescris. Nopțile însă erau pline de liniște. Cerul pistruiat de stele părea că se spijină de vârfurile brazilor înalți. Visam să ajung și eu într-o zi ca ei. Cei mai înalți îmi povesteau că în vale se vede lumea oamenilor și că ar fi bine să nu o cunosc. Oare de ce?
Într-o dimineață, un zgomot asurzitor a întrerupt liniștea pădurii. BRRRUUUUM, VRRRRUMMMM!!!! Vietățile pădurii alergau care încotro.
-Au venit tăietorii! zise un fag bătrân, vecin cu mine.
-Cine sunt tăietorii?
-Sunt cei care taie arborii…
-Cum adică?
- O lamă rece și ascuțită retează într-o clipă trunchiul celor mai groși arbori, iar ei cad la pământ pentru totdeauna.
-De ce fac asta?
-Sunt mai multe motive. Brazii, așa ca tine, și pinii au lemnul moale și în combinație cu lemnul stejarilor și fagilor, așa ca mine, sunt tăiați pentru a fi tocați și transformați într-o pastă ce apoi devine hârtie pentru scris.
-O, Doamne!!! Cine are nevoie de hârtie?
-Oamenii au nevoie de hârtie. Puii lor, copiii, adoră poveștile. Cele mai frumoase povești sunt scrise în cărți ce stau pe rafturi în casele lor. Casele, rafturile și mobilierul lor sunt făcute tot din lemn. Așadar, oamenii depind de noi. Ca să nu mai povestim ce se întâmplă de Crăciun… Ai fost prea mic ca să vezi cum brazi tineri erau tăiați, așezați în casele lor și împodobiți cu globuri, beteală, luminițe pentru a-i bucura pe copii.
-Asta mi-ar place și mie! am zis eu naiv.
-Da, dar apoi, după ce trece Crăciunul, sunt tăiați bucățele și puși pe foc pentru a încălzi casele.
-O, nu!!! M-am răzgândit! Prefer să stau aici, unde m-am născut.
-Și eu prefer asta, dar depinde de norocul fiecăruia și de înțelepciunea oamenilor. Ei știu ce importantă este pădurea pentru viața lor. Noi, arborii, oferim oxigen alături de fitoplancton, fără de care ei ar muri. Unii sunt înțelepți și ne protejează!
-Fito ce??? De unde știi toate acestea?
- Despre fitoplancton mi-a spus un porumbel voiajor ce s-a odihnit pe ramurile mele. Celelalte, câte ți le-am povestit, le-am aflat de-a lungul vieții mele. Dar acum sunt cam bătrân. S-ar putea să ajung pe mâna tăietorilor.
-Of, ce soartă crudă avem!
-Nu fi trist, puiule de brad, trebuie să ne bucurăm de fiecare clipă. Fiecare are rostul lui, dar nu îl știm dinainte.
Spre seară zgomotul tăietorilor s-a topit în liniștea pădurii. Câteva păsărele și veverițe rămase fără casă au venit la fagul cel bătrân.
-Vezi, am scăpat azi. Acum am rol de gazdă… Când vei crește vei avea și tu rostul tău.
După așa o
zi, am privit cerul înstelat gândindu-mă la spiritul copacilor tăiați. În jur
mirosea a lemn proaspăt tăiat. Oare cum e mai bine? Să rămân în pădure sau să
ajung hârtie într-o carte de povești?
************
Jalbă Niculina
Școala Gimnazială”Leon Dănăilă” Darabani, Bacău
La răspântie de...gânduri
A nins mult peste vremi, flori au crescut, frunze s-au spulberat, lacrimi s-au cuibărit în colțul ochilor. Via a strâns din văzduh pulbere de praf ce strălucește în bătaia soarelui și ochii bătrânului străpung zarea.
Este primăvară. Îmi surâde blând de pe același tamburel mic și negru, așezat în fața intrării, pe prispa lată de două coate un chip brăzdat de timp. Tutunul se veștejește în mâinile-i calde, iar privirea-i pierdută se joacă în grădină printre tufele cu flori. Brațele care odată mă înălțau până la cer se sprijină acum obosite pe genunchii noduroși.
Grânele se înalță sfidătoare în fața luminii. Fântâna tocmai vopsită cu ulei ars ascunde licoarea vieții. Poarta neunsă scârțâie prelung în urma mea. Iasomia tocmai ce a înflorit, pierzându-și vălul sub povara pecetea timpului.
Tataia e pierdut pe gânduri. Pălăria îi ascunde creștetul, iar bluza subțirică îi este suflecată până la coate. În ochi încolțește crudă iarba, iar pe piele i se prelinge trecutul. Buzele uscate ascund în spatele zidului lor glasul răgușit și blând care-mi îngâna pruncia la marginea Prutului. Mâinile-i osoase mai ridică acum doar cotoarele zilelor. Știți ce cred? Că soarele răsare doar din mila lor, datorită bunătății faptelor, a sfințeniei gândurilor și a înțelepciunii vorbelor.
Poate traiul glodos, neîmplinirile sărace ori greutățile vitrege ale existenței împletesc o astfel de credință. Sau poate bătrânii sunt izvorul milosteniei? Nu știu...dar odată ce se scurg, amintirile devin răni adânci ale sufletului, iar dorul punte către copilărie.
Mă apropii de căsuța care m-ar fi primit în vremurile apuse cu căldură. Chirpicii s-au lăsat, bătuți de ploaie, prispa a crăpat în umbra viei, mirosul de dulceață și tutun mă întâmpină în prag. În tindă, singurătatea spână a așternut praf peste povești. În dosul ușii este îngrămădit tamburelul peste care doarme veșnic basmaua înflorată a mamaii mele. Pereții răsună în gol glasurile sfinte ale bunicilor. Scrinul de nuc și vraful cărților de rugăciuni îmi zâmbesc în liniștea grea în care pustiul rânjește. Pe perete mai stă încă agățată o fotografie cu bunicii mei...îs tineri.
Privind-o un gând îmi străpunge simțirea. Coșmarul morții devine realitate. Odată ce culoarea ochilor apune iar flacăra sufletului se stinge, fericirea devine cenușă.
************
Dragă Miruna,
În timp ce îți așterneam aceste gânduri cu condeiul antic moștenit de la străbunicul meu, am observat un fulg de nea care încerca din răsputeri să se strecoare pe sub fereastră și să pătrundă în odaia învăluită în mirosul dulce de portocală.
Iarna a venit cu pași repezi, acoperind cu rochia sa de dantelă cusută cu ace de gheață și împodobită cu mărgăritare de argint, tot ce a întâlnit în cale. Soarele palid este prizonier în spatele draperiilor de nori grei și amenințători, neavând putere să mângâie pământul cu razele sale de aur. Frigul cu dinți de oțel a învelit copacii într-o carapace de gheață, iar iarna le-a pus mănuși de puf cregilor fragile ale copacilor. Casele sunt pitite sub căciuli mari și imaculate, iar flori sclipitoare de cristal se agață de fereastră. Fulgii asemenea unor fluturași de argint, sunt purtați pe aripile nevăzute ale vântului, îmbrăcând câmpul de smarald cu un cojoc greu de omăt. Florile gingașe sunt adormite sub plapuma groasă de nea, iar pe râul înghețat patinează copiii bucuroși cu obrajii aprinși de frig. Pe mantaua albă a boltei cerești pluteau norii pufoși din care se scuturau perle de gheață.
Știind că sărbătorile de iarnă sunt preferatele tale și fiincă în Ardeal sunt alte tradiții, vreau să-ți descriu un obicei al sârbilor din Banat numit “česnica”.
Česnica este de obicei făcută cu făină de grâu și coaptă în prima zi de Crăciun de către capul gospodăriei sau femeia casei. Apa pentru aluat este în unele zone colectate în ziua de Crăciun înainte de răsăritul soarelui dintr-un izvor sau dintr-o fântână, în care se aruncă o mână de cereale. Se numește apa puternică și se crede că este impregnată de o putere benefică. Pregătirea pâinii poate fi însoțită de diverse reguli: făina se ia doar dintr-un sac plin, apa pentru aluat este colectată din trei izvoare, persoana care va pregăti česnica trebuie să se scalde înainte de a o prepara.
O monedă este adesea pusă în aluat în timpul frământării, iar unele familii folosesc aceeași monedă de la an la an. În unele regiuni, figurine mici sculptate din lemn, care reprezintă găini, boi, vaci, porci, albine și altele asemenea, sunt introduse în aluat. În alte zone, sunt inserate cereale, fasole, nuci, smocuri de lână, crenguțe și așchii din diferite clădiri din lemn.
Cina de Crăciun este cea mai festivă masă a anului, aducând în inimile tuturor căldură și iubire. Doi bărbați ai familiei țin česnica între ei, rotind-o de trei ori în sens invers acelor de ceasornic. Česnica este apoi spartă cu grijă , astfel încât fiecare dintre rude să-și primească propria bucată de pâine, fără ca o firimitură să cadă.
Pot fi puse deoparte doar trei bucăți de pâine: una pentru rudele absente, una pentru un străin care s-ar putea alătura familiei la cină și una pentru primul lor vizitator în ziua de Crăciun. Restul de česnica se consumă în timpul cinei. Membrul familiei care găsește moneda în bucata sa de pâine va avea un noroc excepțional în anul următor. Capul familiei poate încerca să cumpere moneda de la această rudă norocoasă. Fiecare dintre celelalte obiecte ascunse în pâine indică segmentul economiei gospodăriei în care persoana care o găsește în partea sa din česnica va avea un succes deosebit.
Sper să-ți placă acest preparat și să-l servești împreună cu familia ta, alături de un ceai fierbinte cu aromă de scorțișoară și măr, la gura sobei într-o atmosferă asemenea unor povești nemuritoare!
Aștept cu nerăbdare să-mi împărtășești dacă ți-a plăcut recomandarea mea și cine a fost norocosul care a gasit moneda!
Te îmbrățișez cu drag, Sara
************
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu