Mihăilă Alex
Școala Gimnazială ”Fănuș Neagu”, Brăila
O foarte scurtă istorioară despre
un om de zăpadă care nu se mai topea
Vă spuneam că aventurile celor patru prieteni...Citilă, Gândilă, Istețilă și Poezilă vor continua. Nu ar strica să vă mai derulez încă o povestioară.
Prietenii noștri sunt lipiți de geam în așteptarea primei ninsori. Și-au făcut multe planuri pentru jocurile de iarnă, dar zăpada s-a lăsat chemată cam mult anul acesta. Când nerăbdarea și îngrijorarea lor creștea, așteptarea lor a luat sfârșit. Zăpada a venit plutind lin, într-o tăcere absolută și a împrăștiat fulgii de nea în lumea largă. Gândilă a privit pe geam și chipul i s-a luminat.I-a anunțat pe toți că ninge și au încremenit toată activitatea în care erau implicați ca să o zbughească afară.
După o bătaie cu bulgări pe care a caștigat-o Istețilă, au săpat un tunel sub nea și un om de zăpadă. Gândilă i-a potrivit o pălărie ca de filozof, Istețilă i-a cedat fularul lui imprimat cu ecuații matematice, iar Citilă i-a așezat între bulgării-mâini o carte. Poezilă, entuziasmat și plin de inspirație, i-a compus niște versuri:
- Haideți să îl botezem,
Numele Cristal să-i dăm!
Multe zile s-au scurs, timpul a trecut în grădina unde omul de zăpadă își privea prietenii, iar primăvara a venit. Prietenii noștri au renunțat la hainele groase și au remarcat că omul de zăpadă nu se mai topea...Venise și vara...Istețilă zise:
- Prieteni, asta încalcă orice regulă a fizicii, matematicii și a sensului zăpezii.
- Poate, chiar trebuie să mă gândesc și să caut în revistele mele de științe ultimele cercetări ale britanicilor!
- Lăsați logica, asta e poezie curată, adevărat miracol!
- Nu am întâlnit în nicio carte o situație asemănătoare, nici măcar în cele științifico-fantastice, zise Citilă!
- Cam ar trebui să-i punem niște ochelari de soare și să-i scoatem fularul, iar cartea sa o înlocuim cu o revistă, zise Istețilă!
Cei patru au convocat o Ședință de Rezolvare. Citilă a căutat în ziare explicații despre fenomene fără sens. Gândilă a meditat la nesfârșit și a căutat în marile cărți ale filozofilor antici. Poezilă se plimba și căuta indicii (se exprima și vorbea în rime, dar, de data aceasta, își pierdu orice competență de a rima). Citilă căută o carte rară, în care puteau spera la un indiciu măcar.
- Vă mai aduceți aminte de cartea cu paginile îngalbenite de la anticariatul din pod? Acolo sunt multe mituri și legende. Este foarte posibil să găsim acolo răspunsul. Se vorbește despre Peștera de Sticlă unde multe mistere își au dezlegarea.
- Dar...pe ce meleaguri trebuie să ajungem la această peșteră? întrebă curios Gândilă.
- Am auzit multe povești despre ea...se zice că ar fi pe Muntele- pe- Dos, zise Istețilă!
Au luat într-o traistă merinde: busuioc pentru noroc, caietul pentru rime, o enciclopedie britanică și au plecat la drum. Odată ajunși la peșteră, ca să intri, trebuia să dezlegi o ghicitoare cam întortocheată...Gândilă s-a chinuit trei ore la ea. Au intrat în peșteră...pereții de sticlă aveau ecuații cu rezolvările multor mistere. Au găsit multe paradoxuri, dar nimic care să-i ajute sa înțeleagă de ce zăpada nu se topea. Istețilă a privit peștera în ansamblu și, ca o mare structură geometrică, a găsit o cameră ascunsă în inima peșterii.
- Prieteni, am găsit o cameră secretă, peretele este o iluzie și trebuie să trecem prin el! Când lumina va cădea în nord, avem cinci secunde să ajungem acolo!
Au trecut repede prin perete și au ajuns în camera secretelor. Acolo, pe un soclu, se afla o carte foarte mare, cu pagini inscripționate într-o limbă extrem de ciudată. Se pare că semăna cu limba egiptenilor. Istețilă, expert în limbi moarte, a descifrat misterul și radiind de bucurie, le-a spus și prietenilor:
- Cristal nu se topește pentru că inima lui generează un câmp al prieteniei și bunătății, ingrediente greu de găsit în lumea de azi. El va dăinui atâta timp cât legătura noastră de suflet ne va lega!
Rezolvarea acestui mister i-a bucurat nespus și s-au hotărât să împărtășească cu voi această poveste despre omul de zăpadă care radiază încă în grădina celor patru prieteni.
***************
Bun David Oliver
Școala Gimnazială "Avram Iancu", Arad
O altă lume
Am căzut pe-o lume ca un meteorit. Era o lume total neobișnuită și foarte denivelată.
La început credeam că-s singur pe lume, dar deodată am auzit un sunet. M-am apropiat de palmierul de lângă mine, mi-am ridicat capul și am văzut o maimuță cu un papagal pe umăr. Maimuţa m-a văzut şi credea că sunt un inamic, aşa că a luat o nucă de cocos, a învelit-o într-o frunză de palmier si m-a ochit. M-a lovit atât de tare încât am leșinat.
Când m-am trezit eram pe o targă cărată de patru gorile. Aveam mâinile și picioarele încătușate. După un minut de mers pe picioarele mele, am intrat într-o peşteră, însoţit de aceleaşi patru gorile.
Pe o stâncă era o maimuță cu o coroană din frunze de palmier, coji de banane și cojile a două nuci de cocos în mână. Mi-am dat seama instant că mă duseseră la rege unde urma să fiu judecat. Prima mea întrebare a fost: De ce mă judecau?
Am zărit un panou, cu un scris îngroșat, de maimuță:
Am încercat să descifrez semnele acelea scrijelite în lemn, dar fără succes. Poate dacă aș fi studiat scrierea cuneiformă, aș fi avut o șansă. Dar pentru că panoul cu litere era însoțit și de un simbol, am reușit să înțeleg că era vorba despre interdicția de a călca pe teritoriul maimuțelor. Când m-am dumirit, am încercat să le explic dar nu înțelegeau deoarece erau maimuțe și vorbeau altă limbă.
Pe acolo am găsit un om-maimuță și credeam că el le va putea traduce. Cu un mic efort, au reușit maimuțele, în sfârșit, să înțeleagă. După aceea s-au sfătuit unde să mă ducă. Până la urmă, traducătorul, pe nume Biff, mi-a spus că vor să mă ducă la închisoare. De fapt, mi-am dat seama că Biff nu era un traducător chiar așa de bun pentru că m-au dus la o pensiune de bambus. Când am păşit înăuntru am văzut oameni, marea mea dorinţă în acel moment. Erau oameni care semănau cu mine. Le-am zis să mă cazeze pentru o noapte, promițându-le că voi plăti. Mi-au dat cheile și am intrat în cameră, unde am găsit prosoape frumos mirositoare, lumânări care ardeau și un pat bine aranjat. Mai avea o baie, o bucătărie și un șifonier în care nu era mare lucru.
M-am culcat. Din păcate am avut un coşmar şi m-am trezit la ora cinci dimineaţa. Mi-am dat seama că nu pot face bani peste noapte pentru a plăti cazarea așa că am născocit un plan. Aveam să iau salteaua, s-o arunc pe geam astfel încât să nimerească numai bine pentru a putea sări pe ea, având o parașută făcută dintr-o plapumă.
Era deja 5:30, deci era timpul să arunc salteaua pe geam. Am aruncat-o. Am împăturit plapuma astfel încât să poată încăpea pe geam. M-am aruncat pe fereastră şi, norocul fiind de partea mea, plapuma a luat forma unei paraşute. Planul meu funcţiona.
Am fugit la malul mării, dar nu pe unde întâlnisem maimuța. Din fericire, m-a zărit un marinar şi a ancorat chiar în acel loc. Voiam să scap de pe insulă deoarece insula era mică si n-aveam unde să fug. Marinarul m-a luat la bord, mi-a dat un halat si o cană de ciocolată caldă. În viața mea nu mai sorbisem, si nu cred că voi mai sorbi, o asemenea delicatese.
Căpitanul naviga dinspre Africa de Sud spre Europa. Vaporul înainta cu 130 km/h. Plutea cu viteză printre valuri şi balene, peste caracatiţe, peste peştişori şi căluţi de mare. L-am întrebat cum se numește această navă, deoarece orice navă are un nume. El mi-a spus că se numește Titanic. Eu citisem despre Titanic și știam ce se întâmplase cu el. În timp ce noi doi vorbeam, brusc, vaporul s-a izbit de un iceberg. Mi-am luat un colac și am sărit fără a mai aștepta altceva.
Cu chin cu vai am ajuns pe o mică insulă de 2 m pătrați. Mi-am adus aminte că pe plapuma de pe patul de la hotel era un ceas. Un ceas fermecat prin care puteai să-ţi îndeplineşti o dorinţă. M-am aşezat jos şi deodată am simţit ceva în buzunarul de la spate. Era ceasul. Cum-necum îmi aterizase în buzunarul de la spate al pantalonilor rupți și uzi. Eram deci salvat.
Mi-am pus dorința și m-am teleportat la 10 metri de malul Mării Nordului din Anglia. Când am ajuns aproape de mal mi-a sunat ceasul din buzunar, aşa de tare, încât m-am trezit. Totul a fost de fapt, doar un vis. Un vis în alt vis, într-un alt vis...
MORALA: Niciodată să nu te dai bătut. Continuă lupta, urmează-ţi visul, indiferent care este finalul.
*****************
Mărieș Ana
Școala Gimnazială „Avram Iancu”, București
Adio, copilărie!
Dragă copile,
Copil magic, cu puteri miraculoase
Figura te de înger îți va aduce multe foloase.
Pari nepotrivit cu noi pe pământ
Cu a ta voce, cu al tău cânt
Cred că vii dintr-un univers îndepărtat
Cu puteri fantastice creat.
Numai de bucurii vei avea parte,
Cu cât de mult te înalți, cu atât vei merge mai departe.
Ți-o spun așa, ca-ncurajare,
Copil cu suflet mare!
Copil cu aripi de foc,
Uite un trifoi ca să-ți poarte noroc
Și privește, ți-am adus un dar:
De la mare un val,
Din nuc, o nucă,
De la castel, o prințesă uitucă,
De la „Românii au talent”, patru de da,
Castaniete din Spania...
Și cizmele Motanului Încălțat
Pentru mine să le iau a fost un fleac.
Copil cu inima de cristal,
Cu un surâs micuț și diafan,
Cu ochi albaștri, luminoși,
Vai, cât sunt de frumoși!
Cu ochi cu care parcă-mi zâmbești,
Nu-ncetezi să mă uimești!
Cu a ta imaginație bogată,
Sper să te mai văd vreodată!
Copil vesel ce faci glume,
Tu ești unic în lume!
Vei avea un viitor strălucit,
Viitor de oricine dorit.
Trebuie doar să închizi ochii și să visezi!
Toți îți vor fi alături, ai să vezi!
Închide-ți ochii și deschide-ți inima,
Mergi acum și găsește-ți calea!
Succes, copile!
Îmi va fi tare dor dor de tine,
Fiindcă ești o parte din mine!
Maya
Cei doi se considerau cei mai norocoși părinți. O aveau pe Maya, care acum dansa împreună cu valurile înspumate ale mării, pe liniștitoarea melodie a brizei. Era un suflet inocent, diferit de ceilalți, fericit și cu un caracter unic. Se priviră încântați. Fata se simțea perfect în prima ei vacanță petrecută în Grecia. Și părinții ei se simțeau perfect: fiica lor, soarele lor de pe cer, le înseninase viețile de când apăruse.
Într-adevăr, era o minune de fată și era o plăcere s-o privești. Fața ei frumoasă avea pielea albă, delicată, un chip cu adevărat angelic.Avea sprâncene subțiri, ce se arcuiau ușor atunci când tresăreau și ce îi dădeau de gol unele emoții.Gura sa era micuță, cu buze trandafirii, un zâmbet timid și un surâs diafan. Avea ochii de un albastru intens, profunzi, ce te pot face să crezi că te privește direct în inimă și că înțelege tot ce simți. În ei se vede fata dulce care este și se citește blândețea sa nemărginită. Nuanța lor este ca cerul și ca marea, veselă, dar nostalgică, amuzată, dar serioasă, toate în același timp. Uneori, are ochii atât de mari, încât o fac să semene cu o căprioară speriată în lumina farurilor. Și totuși, ei exprimă și alte emoții sau sentimente, și ale caracteristici: sensibilitate, vulnerabilitate, poate chiar tristețe și melancolie... Maya dă dovadă de toate acestea, într-o anumită măsură. Ochii săi îi reflectă frumusețea, atât exterioară, cât și interioară.
Părul ca de aur, ușor ondulat, îi curgea în valuri pe umeri, ca apa mării. Și buclele ei blonde, perfecte, străluceau precum spicele de grâu în lumina soarelui și o făceau să arate ca o zeiță, ori, poate, ca vreo prințesă cu părul de aur din povești. Adora să născocească tot felul de povestioare, asfel încât avea puterea miraculoasă de a-i face pe toți să uite de griji și să zâmbească, să se distreze. Ea își învățase părinții cum să redevină copii. Maya era o fată unică ce aducea lumină în viețile tuturor. Cei doi o priviră cu drag. Aveau cea mai bună fată pe care și-o puteau dori.
Apoi sună telefonul, ei purtară o discuție rapidă cu persoana de la celălalt capăt al firului și se pregătiră de plecare. Pe Maya au lăsat-o pe plajă, vorbind cu un cunoscut să o supravegheze până se întorc. Voiau să-i spună că vor pleca puțin, ba chiar să îi explice de ce, dar ea părea așa de absorbită de ceea ce făcea, încât n-au vrut s-o mai deranjeze. Oricum, probabil nu le va remarca lipsa.
Între timp, ea petrecea clipe frumoase. Părea că se ridică ușor, plutind deasupra norilor pufoși. Simțea ceva în ea, ca o chemare. Se prinse în horă cu norii și zâmbi fericită, mângâiată de blândele raze ale soarelui. Șușoti secrete cu niște păpădii, pe care le considera ascultătoare foarte bune. Un surâs îi înflori pe chip, plin de sfânta bucurie copilărească, neînțeleasă de adulți, acea bucurie fără motiv, aceea cum doar copiii știu să simtă. Căci așa era Maya, surâzătoare ca o floare, o copilă ce se bucura de fiecare rază de soare, fir de iarbă sau picătură de ploaie. Ochii îi străluceau întocmai ca doi aștri, ca o mare de lumină caldă, senină, precum un covor de fericire, de gânduri bune. Ea reușea să se împrietenească cu orice, se simțea bine în compania animalelor și vorbea des cu florile, pe care le considera prietenele sale.
Dar apoi o doamnă polițist o trezi din visare. Deși încerca să pară sigură pe ea și îi afișă copilei un zâmbet mare, se vedea clar că e stresată și chiar întristată. I-a spus să ia loc, semn că nu avea o veste tocmai plăcută. Încercă să explice cât mai blând cele întâmplate, dar tânăra fată de treisprezece ani pricepu tot. O lacrimă i s-a scurs pe obraz. Trebuia să fie o greșeală.
- Îmi pare rău. Ei... Știu că suferi foarte mult, e normal să fii tristă, țineai atât de mult la ei, dar stai calmă, sunt sigură că ai în tine puterea să îți creezi un viitor strălucit, chiar și cu toate obstacolele care îți stau sau îți vor sta vreodată în cale. Trebuie doar să închizi ochii și să visezi! Scrie-ți destinul, nu te aștepta să o facă ceilalți pentru tine. Toți îți vor fi alături, până la urmă. Mergi cu încredere înainte și găsește-ți calea, fără să-ți pleci privirea și fără să lași gândurile negre să-ți întunece mintea!
Doamna polițist o luă în brațe, dar ea înțelesese. Înțelesese că viața urma să i se schimbe pentru totdeauna. Cum credea acea doamnă simpatică că visele o vor ajuta să-și salveze viitorul, care acum îi era pus sub semnul întrebării, nu înțelegea deloc fata. Și-a dat seama că nu putea face nimic. Și-a dat seama că s-a înșelat, că nu era nici o greșeală. Soarele strălucitor, briza liniștitoare a mării și melodia valurilor ce se spărgeau de țărm i-au dat această amăgire. Nu mai încercă să-și rețină plânsul. Femeia o strânse tare la piept și încercă să o liniștească.
Copila nu reușea să priceapă de ce i se întâmplase asta tocmai ei, când trebuia să fie o vacanță de neuitat. Dar vacanța ei minunată se transformase într-un groaznic coșmar de neuitat, ca o umbră neagră care va continua să o bântuie, cel mai probabil, mai mulți ani de acum înainte.
Deși sperase că era doar o glumă nereușită, doar un vis înspăimântător, acum, însă, a înțeles că nu toate merg cum vrea ea. Și-a închis inima și și-a deschis ochii. A văzut lumea așa cum era: rea, rece și neiertătoare. Iar ea, ca proasta, credea că putea să schimbe ceva. A priceput că nimeni n-o va băga în seamă, nimeni n-o va ajuta. Iar singură ce pute face? Și credea că ea va putea schimba ceva… se maturiza încetul cu încetul. I-au fost tăiate aripile, i s-au spulberat visurile, iar chemarea pe care o simțise dispăruse. A dat să țipe, dar cuvinele parcă nu-i ieșeau pe gură. Se îneca, încetul cu încetul, în propia-i disperare, căreia nu reușea să i se opună. Marea devenise un loc singuratic, premejdios. Norii negri, grei, îi întunecaseră privirea. Paradisul pe care părinții ei i-l construiseră în viață dispăruse. Iar ea nici măcar nu apucase să-și ia rămas-bun de la ei. A dat să fugă, dar unde? Era captivă în propiile griji. Zâmbetul îi dispărea, încetul cu încetul. Sclipirea din ochi i se duse. I se furase ce avea ea mai de preț… Copila se prăbuși, distrusă, la pământ, căci, odată cu viața părinților săi, i se luase și copilăria, singurul lucru care o lega, care o ținea ancorată de nemărginita lume a inocenței, a bucuriei, a magiei.
[…]
Trecuseră 4 ore. Acum, după toate cele întâmpate, după doar 4 ore de la acel moment, momentul care urma, cel mai probabil, să o marcheze pe viață, momentul în care ideaurile fetei se prăbușiseră, odată cu părinții ei, în gol, ea se afla, lângă polițist înalt și ciudat, într-un avion. Mai zburase cu avionul ca să ajungă de acasă, din România, în Grecia, la acea plajă unde se distrase liniștită acum câteva ore. Se distrase… Simți un ghimpe înțepând- o direct în inimă. În timp ce părinții ei avuseseră un accident, ea ce făcea? Ea se distra. Un gând îi străbătu mintea. Se simți vinovată de pierderea părinților, atât de vinovată încât stabili că nu o să mai lase joaca să o mai distragă vreodată. Sărmana copilă asocie acel accident tragic cu lipsa ei de griji, așa că își promise că nu va permite așa ceva să se mai întâmple.
-Ce se întâmplă… ce caut aici? întrebă Maya, precaută.
- Ăăă… e greu de explicat. Ai leșinat când ți-a spus, iar apoi… Bărbatul nu-și putu găsi cuvintele, așa că încercă să schimbe subiectul. Tu ai mai zburat vreodată cu avionul? Nu ți se pare fantastic?
- Ce caut aici? repetă fata întrebarea, fără să se sinchisescă să-i răspundă, nedumerită și puțin iritată de faptul că acel străin care îi luase locul doamnei care se comportase atât de drăguț cu ea îi evitase întrebarea. Se încruntă, enervată, la polițist.
Acesta încercă să ignore căutătura furioasă a fetei și continuă:
-Uite, o să vezi, te voi duce la secție să aflăm câteva lucruri despre tine, apoi mergem într-un loc chiar drăguț. Domul încercă să ocolească, din nou, întrebarea pusă de ea. Vor fi o grămadă de copii de vârsta ta. O să îți placă. Știu că nu e ca acasă, dar acolo îți vei face mulți prieteni noi.
Fata, însă, interpretase altfel cele petrecute. Ea crezuse că își pierduse părinții deoarece stătea de vorbă cu niște amărâte de flori, pe care le considera prietenele ei, iar acum, în momentele grele, ele o lăsau baltă. Percepând asfel situația, ea consideră că prietenii sunt nefolositori, așa că ideea de a-și face prieteni noi nu o încântă deloc, ba chiar o deranjă puțin faptul că acel domn punctase chiar asta. Oricum, înțelegând că el nu avea de gând să îi răspundă la întrebare, o schimbă cu alta care o tot măcina:
-Cine ești? întrebă ea, sperând că va primi un răspuns concret.
-Sunt polițist, la fel ca și doamna care ți-a spus despre… apoi se opri, neștiind dacă ar trebui să continue sau atinsese o zonă sensibilă pentru fată. Era prima dată când purta discuția asta cu un copil. Era începător. Și chiar pe umerii lui, cel mai nou în secție, picase responabilitatea de a se ocupa de fetița aceea, cea cu accidentul de mașină al părinților. Ce noroc pe el! Îmi poți spune domnul polițist Jackson. În orice caz, eu te voi ajuta să ajungi într-un loc frumos, cel despre care ți-am povestit mai devreme. O să mergi la o casă de copii, adică o locuință pentru copiii abandonați sau copiii cărora le-au murit părinții, ca și în cazul tău. Apoi își dădu seama că, rostind aceste vorbe, tocmai atinsese acea zonă sensibilă, așa că se strădui să găsească un motiv pentru a încheia discuția. Nu ai vrea să te culci, având în vedere că drumul e lung? Sau nu crezi că ți-ar plăcea să arunci o privire la peisajul încântător din spatele ferestrei?
Într-adevăr, fereastra rotundă, alburie, părea un portal ce deschidea cu totul o altă lume. Deși copila nu avusese de gând să renunțe atât de ușor și ar fi vrut să mai pună câteva întrebări, aruncă totuși o privire pe fereastră. Se înnopta, încetul cu încetul, iar în spatele gemulețului ea întrezărea cerul ce căpătase nuanțe rozalii, purpurii și în unele zone chiar aurii, datorită blândelor raze ale mărețului Soare. Acum, acesta își cobora superbul veșmânt luminos ușor, ușor, sub linia orizontului. Din loc în loc, vântul sufla nori pufoși ca vata de zahăr, albi precum laptele și asemănători cu niște oițe micuțe, zburdalnice, făcându-i să ia parte la dansul acelei nopți de vară. Apoi, Soarele dispăru de tot și-i făcu loc mândrei luni, argintie și elegantă, ea fiind însăși regina nopții, cu mantia sa neagră pe care jucau, vesele, steluțe scânteietoare. Nu trecu mult, și, învăluită în această perdea magică de liniște, cu stele ca și râsetele nevinovate, inocente, ale copiilor, învăluită în această perdea ce despărțea răutățile lumii de ea, învăluită în această perdea ascunsă în spatele geamului banal al unui simplu avion, fata închise ochii și adormi. Și dormi ea pe dulcea melodie a vântului ce încerca să-i insufle vise frumoase, a universului ce-i cânta din milă, a lunii ce tocmai apăruse, ce-i plângea și lumina soarta.
******************
Pricop Laura Anna
Școala Gimnazială Hangu, Suceava
Hanganii
Un loc de poveste, pe-o vale de munte
Deasupra, Ceahlăul stă treaz neîncetat;
La poale sclipește un lac ce-n adâncuri
Păstrează în taină povestea unui sat.
Oițele pasc, cum pășteau și-altădată,
Izvoare doinesc, alinând pe ciobani.
Prin văi și pe dealuri răsună deodată
Chiot de harnici și mândri hangani.
Suntem hangani, purtăm cu cinste-un nume,
Avem feciori și fete mândre-n sat
Iubim pământul din străbuni,
Domnul din cer ne-a binecuvântat.
Ne leagă iubirea de neam și de glie,
Nici măcar strămutarea nu ne-a dezbinat.
Umăr la umăr, ne-am reclădit iar satul
Ca pasărea Phoenix din cenușă am înviat.
Cu credință în suflet și dragoste-n inimi
Nu uităm niciodată, de unde-am plecat
Oriunde ne-am duce, acasă ni-i gândul
La pragul bunicii, la horele din sat.
Suntem hangani, purtăm cu cinste-un nume
Și peste ani vom fi uniți ca frații
Vom apăra comorile străbune
Și vom trăi, cât dăinuie Carpații.
******************
Pădurea
Din inima pădurii se-aude un oftat,
Iar păsările-au încetat să cânte,
Au amuțit și câinii de prin sat,
Ceahlăul poartă nori de plumb pe frunte.
Nici nu se mai aude murmur de izvor
De parc-a înghețat în miez de vară.
Simt cum mă cuprinde-un trist fior
Și cum neliniștea mă împresoară…
Dar dintr-o dată, liniștea s-a spart,
Cu zgomote de drujbe și topoare.
Pădurea mea tresare din oftat,
Iar freamătu-i adânc parcă mă doare.
Văd trunchiuri lângă trunchiuri cum s-așază
Din ce în ce mai mult stivele cresc.
Pădurea plânge, cerul o veghează
Și-aș da orice, măcelul să-l opresc.
Un colț de Rai noi am primit drept zestre,
Dar gustul banilor ne-a îmbătat.
Pădurea mea rămâne o poveste,
Iar sufletul ni-i negru de păcat.
Și s-a făcut târziu, chiar prea târziu,
Iar clopotele-au încetat să bată,
Mi-e teamă că-n curând va fi pustiu,
Dacă ne-nstrăinăm averea toată.
Nu știu să spun ce va mai fi mâine,
Cum vor trăi ai noștri strănepoți?
De spus, un singur lucru mai rămâne:
”Române, deșteaptă-te cât încă poți!”
******************
Olteanu Andrei
Școala „I.I.
Mironescu” Tazlău,Neamț
Scumpa mea dirigintă
Un profesor e o lumină
A unui soare cald și blând,
Un înger care protejează
Un dar dumnezeiesc și sfânt.
Un profesor e ca o carte
Și aici fila-i aurită.
Depozitând doar gânduri bune
Și o dragoste nemărginită.
Un suflet care e alături
Mereu chiar dacă e departe
O amintire dulce și plăcută
Trecut, prezent si viitor in parte.
Draga noastră profesoară
Sunteți o scumpă comoară
Vreau să-aflați că vă iubim
Sănătate vă dorim.
Sunteți bună, ne iubiți,
Tot ce-i bun ne și doriți.
Ne –nvățați cum să trăim
Să muncim și să iubim.
Noi frumos vă mulțumim
Pentru grijă ce-o primim
Vă dorim s-aveți răbdare
Câtă apă este-n mare.
Noi deja am terminat ,
Cărțile de învățat
Și vă mulțumim cu drag
Că ne-ați adus pe-al școlii prag!
******************
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu