Premiile Grupului de Inițiavă Locală "Creionăm Viitorul"
Codrianu Ema- Paula
Liceul Teoretic "Lascăr Rosetti " Răducăneni, Iași
Copilărie
Într-o zi, în calea-mi, din înaltul cerului, căzu o frunză;
-Bună dimineața, Copacule, am spus; mi-a răspuns
Printr-o adiere caldă de vânt...
Într-o zi, un câine, lepădat în plină noapte pe strada mea
Se gudură: era flămând și tremurul din suflet
Lăsa să-i număr coastele, să observ inima cum bate
De frică, de frig sau ... neputință.
Nu l-am pălmuit; amândurora ne era frică unul de altul...
Privirea lui mă înduioșă: nu voia decât puțină căldură.
Căldură sufletească...
L-am lăsat să-mi miroase vârful degetelor;
La întoarcere, acasă, mă aștepta în același loc;
De atunci suntem o familie...
Într-o zi, un pui de om, imun la toate –
A uitat să se copilărească cum mulți nu știu ce este;
mi-a spus, tremurându-i vocea: ”Eu te cunosc pe tine!
De la școală, de pe stradă, de la Biserică...!
Credeam că sunt singură; nimeni nu-mi va observa
Trecutul pe stradă, poate zâmbetul trist, gândurile
Afundate sub nu fular vechi de ani – poartă de suflet
Către dincolo...
”Nu sunt singură!”, mi-a spus o voce; ca și
Copacul de unde căzuse frunza, la rându-mi
Sunt o frunză a destinului...
Cu pețiolul - verde încă, alunec printre adierile de vânt
Cântând în versuri propria copilărie...
... era îngerul păzitor.
**********************
Vladu Maria Bianca
Școala Gimnazială “Elena Doamna” Tulcea
Povestea păsărelelor
Aceasta nu este chiar o poveste. Este o întâmplare din Pădurea Minunilor, cel mai frumos loc din lume. O pădure cu copaci înalți, cu flori colorate și parfumate, cu păsări cântătoare, plină de vietăți care o fac de-a dreptul fermecătoare.
Se spune că odată, au ajuns aici 4 păsărele care îşi căutau rămurele bune şi un copac destul de gros pentru a-şi face cuib pentru iarnă. Începuse să adie deja un vânt rece, care prevestea o iarnă grea. Ultimele frunze se desprindeau de pe crengi, dansând de colo-colo, împinse de vânt. Locuitorii pădurii s-au dus la adăposturile lor, unde aveau strânse mici provizii, pregătindu-se pentru somnul lung de iarnă.
Cele 4 păsărele au găsit un brad cu crengi potrivite pentru a le susţine cuibul şi au început să adune rămurele. Locul părea perfect. Undeva în depărtare se zărea și căsuța pădurarului, o cabană mică din lemne, pe lângă care animăluțele pădurii găseau mereu câte ceva de mâncare.
După câteva ore, cuibul era gata. Păsărelele se simţeau obosite de atâta muncă. S-au aşezat în cuibul comod şi călduros şi au adormit.
Zilele au trecut, iar familia de păsărele se simţea foarte bine în noua casă. Bradul avea o coroană deasă şi apăra cuibul de ploaie, de vânt şi de ninsoare.
Într-o noapte geroasă de iarnă, un om a venit cu o drujbă să taie pomul pentru a-l duce acasă şi a-l împodobi de Crăciun.
Păsărelele şi-au dat seama de pericol. Furioase, au zburat din cuib, înălţându-se, apoi ca nişte săgeţi s-au întors spre om, ciugulindu-l de cap, de faţă şi de mâini.
‒ Plecaţi de aici, nesuferitelor!, a strigat omul de durere.
Dar ele nu se lăsau. Parcă mai furioase îl atacau, ciripind ameninţătoare și ciupindu-l fără milă.
Gălăgia a trezit animalele din jur. Alertate, acestea au început care să croncăne, care să tropăie cu copitele, care să chițăie, care să latre sau să fornăie prin tufișuri. De la atâta zgomot, în scurt timp a apărut pădurarul. Acesta a înţeles că omul voia să taie bradul şi era foarte nemulţumit.
Ciubotaru Dara
Colegiul Național "B.P Hasdeu" Buzău
Cerul de toamnă
Toată viața am trăit cu gândul că magia nu există în lumea reală, că este ceva ce vezi doar în filme și despre care citești doar în romane SF. Asta până când în viața mea a apărut un strop de magie. De fapt, mai bine zis, o găleată de magie.
Nu pot uita nicicând ziua aceea de toamnă în care cursul vieții mele avea să ia o întorsătură de 180 de grade. Era în jur de ora prânzului, iar eu abia îmi terminasem temele. Stăteam la geam și admiram cerul cenușiu al toamnei. Întotdeauna m-a atras. Nu știu de ce, dar ceva din haosul său perfect mă facea să formez o conexiune specială cu acesta. Parcă locul său nu era aici, pe această lume unde singurii care îl pot vedea sunt cei care nu-l admiră. Și eu mă simțeam la fel, simțeam că nu provin din lumea aceasta, simțeam că eram predestinată la mai mult de atât. De-asta mă regăseam în cerul melancolic al toamnei, de-asta vedeam în el o a doua casă.
Stând acolo, gândinu-mă la locul meu în lume am simțit cum încet-încet, timpul începea să înghețe. Frunzele moarte nu mai cădeau, rândunelele nu mai plecau și florile nu se mai ofileau. Numai norii de pe cer continuau să alunece lin pe marea boltă de azur. Nu știam ce se întâmplase. Nu știam dacă era totul doar în capul meu sau se produsese cu adevărat o fisură în timp. Și dacă ceea ce vedeam era adevărat, atunci cum de nu împietrisem și eu, ca toți ceilalți? De ce eram singura căreia îi fusese permis să ia parte la o asemenea catastrofă? Nu era îndeajuns neliniștea pe care o simțeam zi de zi? Acum trebuia să mai fiu martoră și la destrămarea realității? Toate aceste gânduri mi se aglomerau în minte în timp ce încercam să pricep ce se întâmplase.
Apoi cineva m-a atins pe umăr. M-am simțit ușurată, crezând că era mama și că tot ceea ce văzusem fusese doar o închipuire. Mă întorc repede, numai ca să văd că în locul mamei mele, pe care doream atât de mult să o strâng în brațe, era o făptură necunoscută. Era cea mai frumoasă ființă pe care o văzusem vreodată. Părul său lung, de culoare mierii, îi ajungea până la talie, acoperind pe jumătate rochia albă ce părea a fi croită exact pentru corpul său. Peste pielea albă și catifelată se revărsa un voal ce-i acoperea umerii, iar ochii săi de culoarea celui mai frumos albastru pe care îl văzusem până atunci mă amețeau teribil. Făptura plutea deasupra pământului și părea a fi înconjurată de un nor de praf lucitor. Aș fi vrut să fug, să evadez din hipnoza ochilor săi, dar nu puteam. Ființa, zâna, își întinse mâna către mine, așteptând ca eu să fac același lucru. Involuntar, brațul meu se ridică și prinse mâna făpturii. Am încercat să-l opresc, să-l fac să stea pe loc, dar corpul meu nu mai asculta de mine, se mișca singur.
Îndată ce am atins mâna zânei, am început să am tot felul de viziuni. Mă vedeam pe mine râzând și dansând, plutind printre trufașii nori. Eram... împlinită. Vedeam rândunele zburând, frunze moarte căzând și flori ofilindu-se. Privind toate astea simțeam ceva ce nu pot descrie, un sentiment care îmi cuprinse întreg corpul, un sentiment asemănător celui pe care îl simți când revi acasă după o călătorie lungă, doar că mai puternic. Îmi era dor de ceva ce nu trăisem niciodată. Îmi era dor ca oamenii să vadă strălucirea mea, îmi era dor să ating norii, îmi era dor să zbor cu rândunelele, să mă revărs în picături de ploaie, să mă ofilesc odată cu florile și să înfloresc din nou la primavară.
I-am dat drumul zânei. Era prea mult pentru mine. Era, întradevăr, lucrul la care visam de mult timp, dar n-aș fi putut trăi niciodată cu gândul că am lăsat viața mea de acum, ca să pot trăi printre nori. Nu eram gata să mă lăs din a încerca să aduc magia, culoarea și veselia aici, pe pământ. Iubesc pământul la fel de mult cât iubesc cerul. Așa că nu aveam de gând să plec alături de zână. Imediat ce i-am dat drumul la mână, făptura a dispărut, iar timpul a revenit la normal. Știam că aveam să simt o urmă de regret, dar eram pregătită să trăiesc așa.
Au trecut zile, luni, ani. Întâmplarea cu zâna mi se părea atât de îndepărtată, încât ajunsesem să mă întreb dacă chiar s-a întâmplat, dacă primisem cu adevărat șansa de a mă desprinde de lumea aceasta, iar eu am refuzat-o. Ce nu știam eu, însă, e că din ziua aceea, legătura mea cu cerul avea să devină mai puternică și că urma să simt mai tare că locul meu nu era aici. Dar decizia pe care am luat-o este cea corectă.
Toamna. Anotimpul perfect să te plimbi în parc sub cerul său cenușiu. Numai că plimbarea aceasta urma să devină mult mai importantă decât aș fi crezut. Mergeam printre copacii ruginiți, neobosindu-mă măcar să ocolesc băltocele ce-mi ieșeau în drum. Încercam să nu privesc cerul, să îmi țin capul plecat, dar n-am reușit. Am ridicat privirea către marele abis albastru și deodată toate sentimentele au dat năvală în sufletul meu. Erau atât de multe încăt nici măcar n-au încăput și au început să se scurgă afară sub forma unor picături mici și sărate. Atunci am simțit, pentru a doua oară în viața mea, cum timpul îngheață în jurul meu. Am simțit cum îmi îngheață sângele în vene. Știam ce urma să se întâmple. Mă întorc, iar în spatele meu stătea făptura aceea frumoasă, exact cum mi-o aminteam. Și încă o dată îmi întinse mâna. De data aceasta nu am ezitat, i-am întins și eu înapoi, pregătită să îi dau răspunsul final. În clipa în care mâinile noastre s-au atins, n-am mai avut nicio viziune, însă am simțit cum ceva din interiorul meu se schimbă. Am simțit cum o parte din sufletul meu se ridică la cer, printre nori. Iar restul a rămas pe pământ, cu fetița aceea în interiorul căreia e doar pace.
Dorința mi s-a împlinit. Viața mea a rămas pe pământ, alături de cei dragi, însă partea din sufletul meu care s-a ridicat printre nori s-a împrăștiat în lume. A ajuns în razele soarelui unde poate fi admirată de toți, a ajuns în frunzele căzute de toamnă, în bobocii florilor, în zborul rândunelelor, în picăturile de ploaie și în cerul cenușiu al toamnei.
Dan Roxana Ioana
Liceul de Artă “Hariclea Darclee” Brăila
Pădurea prețioasă
Era noapte. Eu și Miți, sora mea, eram în pat și eu îi spuneam o poveste surorii mele. După cinci minute sora mea adormise, nici nu a putut rămâne treaza până la finalul povestii. Nu după mult timp am adormit si eu.
- Unde sunt? m-am trezit năucită.
- Ești într-o pădure!
- Buna! Am spus eu foarte speriată. Dar aceasta nu este o pădure obișnuită: copacii sunt de cleștar, iar iarba este de smarald.
- Bună! Chiar nu este obișnuită! Se cheamă Pădurea Prețioasă și nu pentru bogățiile de aur, cleștar și diamant, ci pentru prietenia din acest loc. Aici nimeni nu se ceartă!
- Chiar așa? Dar tot nu știu cine ești...
- Dacă vrei sa mă vezi, trebuie doar să privești cu atenție. Uite, sunt un unicorn!
- Eu nu știam că există unicorn!
- Uite, acum știi că suntem reali.
- Pe mine mă cheamă Roxana.
- Iar pe mine Clara.
- Dar, dacă este ținutul prieteniei, de ce Doamne ești atât de speriată?
- Pentru că vrăjitoarea cea rea Columzibum vrea să fure toată înțelegerea și prietenia.
- Dar de ce nu o opriți?
- Uite, acesta este motivul...
- Pai, vad un unicorn...
- Vrăjitoarea m-a transformat în unicorn.
- Eu mereu am crezut ca unicornii au și ei puteri magice în corn.
- Așa credeai tu, nu te lua după cărțile de povești din ziua de azi!
- Și de ce am ajuns aici?
- Ca să ne salvezi!
- Dar ce pot eu sa fac? Aveți cavaleri și luptători. Ce pot sa fac eu, un copil?
- Cartea magică te-a ales pe tine.
- Pe mine? Și ce este aceea ,,carte magică”?
- Este cea mai importantă carte din Biblioteca Luminii.
- Biblioteca Luminii?
- Este cea mai mare bibliotecă din lume, o întrece și pe aceea din Alexandria.
- Și ce trebuie să fac să salvez Pădurea Prețioasă?
- Trebuie să iei Sceptrul Vieții din MareaAdâncă și Piatra Lunii de pe vârful Muntelui fără capăt.
- Și cum ajungem acolo?
- Păi, vezi tu, cu mașina!
- Ha! Ha! Ha!
- Te urci pe spatele meu și o pornim la pas.
Peste trei zile eram la poalele Muntelui fără capăt.
- De aici încolo te las singura.
- De ce?
- Dacă mă vede cineva îi va spune vrăjitoarei, dar știu un pitic zglobiu pe care îl cheamă Unghiuță. Pentru că el este foarte mic te va duce sus într-o secundă și vei putea lua Piatra Lunii.
- Bună! Unghiuță, tu ești?
Până să rostesc numele ,,Unghiuță” eram deja sus, dar în vârf era o grădină neagră ca smoala. Nu puteam înțelege cum puteam lua Piatra Lunii din mijlocul unei grădini întunecoase. Atunci mi-am dat seama că era sub magia vrăjitoarei cele rele.
- Mulțumesc pentru ajutor, piticule!
El era deja jos, la poalele Muntelui fără capăt.
După două ore abia trecusem de al patrulea tufiș, după o zi de chin și suferință mai aveam doar un tufiș până la piatră.
- Uraaaa!
Ups, m-au auzit paznicii.
Luând Piatra Lunii în mână, toți paznicii au dispărut. La fel și grădina și pe loc muntele a înverzit.
- Hei, Clara!
- Ai luat Piatra! Spune ,,te rog", acesta este cuvântul magic!
- Bine, este floare la ureche! Te rog!
În secunda următoare Clara s-a transformat într-o vrăjitoare frumoasă.
- Ce s-a întâmplat? am întrebat uimită.
- Hai repede la Marea Adâncă sa luam și Sceptrul Vieții!
- Bine, dar este pe un alt tărâm!...
- Folosește Piatra Lunii și vei ajunge pe loc acolo.
- Mulțumesc, Clara!
Am ajuns mai repede decât o clipire de pleoape și am luat Sceptrul într-o secundă.
- Pune Piatra Lunii in vârful Sceptrului Vieții! Repede, vine vrăjitoarea!
- Chiar credeați că o vă las să îmi furați Pădurea Prețioasă? zise vrăjitoarea cea rea Columzibum.
- Spune repede cuvintele magice!
- Te rog! Mulțumesc! Cu plăcere!
- Nu mai suport! urlă vrăjitoarea cea rea.
Vrăjitoarea Columzibum se prefăcuse într-un praf negru ca abanos.
- Bravoooo! Mulțumesc!
- Cu plăcere! am zis eu și ca prin minune am ajuns iarăși în Pădurea Prețioasă.
- Bravooo, Roxana! Ești cea mai ta...
Când să zică ,,tare", m-a trezit Miți, sora mea. Voia apă. Credeam că o voi bate: m-a trezit tocmai când primeam felicitări!
Mi-am dat seama că visul frumos nu era, din păcate, realitate.
***************
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu