Premiul III
Secțiunea 7-10 ani
Stanciu Diana Maria
Școala Gimnazială "Victor Jinga" Sighișoara, Mureș
Povestea copacului strâmb
A fost odată că niciodată o fetiță care a plecat de acasă și s-a adăpostit într-o pădure. Era tare tristă pentru că nu avea nici un prieten. A observat că aproape toți copacii au fost tăiați iar în mijlocul pădurii se află un copac diferit de toți pe care îi văzuse. Avea rădăcinile răsucite,trunchiul ondulat și crengile ca niște spirale.
Fetița s-a așezat lângă copac și a început să plângă atât de tare încât îl trezise pe copac.
Copacul a întrebat-o de ce plânge. Fetiță i-a spus că toți copiii râd de ea și o necăjesc. Copacul i-a șters lacrimile cu frunzele sale și i-a povestit o întâmplare de demult. I-a povestit că atunci când era mic ceilalți copaci rădeau de el pentru că era diferit. Plângea în fiecare noapte până când adormea.
Într-o zi au venit tăietorii de lemne și au tăiat toți copacii în afară de el.Oamenii credeau că era
prea stâmb sau prea curbat pentru a fi folosit la ceva.De atunci copacul și-a dat seama că dacă ești diferit poate fi un lucru minunat.
Fetița a fost tare impresionată de povestea copacului, însă l-a întrebat dacă nu se simte
singur. Atunci copacul a luat-o pe fetiță pe ramurile sale.În depărtare fetiță a observat zeci de copaci strâmbi care aveau pe ramurile lor alți copii care îi zâmbeau și îi făceau cu mâna.
De atunci fetița nu s-a mai simțit singură pentru că și-a găsit prieteni la fel ca și ea.
********************
Păune Rebeca Mihaela
Liceul de arte „Bălașa Doamna" Târgoviște, Dâmbovița
Fluierul fermecat
Trăia odată, la marginea unui sat îndepărtat, un băiețel pe nume Rareș alături de cățelul său, Bobiță.
Deși el locuia singur, și cu greu reușea să se îngrijească, nu a renunțat niciodată la cățelul său. Cățelul și fluierul îi erau cei mai buni prieteni. Cât era ziua de lungă cânta din fluier și se bucura de fiecare moment petrecut alături de Bobiță, cățelul său iubit.
Într-o zi, Bobiță, jucându-se pe câmpul de lângă casă, a dispărut. În zadar l-a strigat Rareș, cățelul era de negăsit.
Când a văzut ca nici a doua zi nu vine acasă, băiatul a plecat în căutarea lui.
A mers trei zile și trei nopți prin pădure oprindu-se din când în când să mai cânte din fluier cu gândul că Bobiță îl va auzi și va veni la el. Dar Bobiță nu a venit.
Epuizat de atâta căutare, tocmai ce ajunsese în fața unui castel mare și strălucitor. A bătut la poarta castelului și a cerut sa fie lăsat să rămână peste noapte pentru a se odihni.
Dimineața, după ce se trezi, zări în curtea castelului pe nimeni altul decât pe preaiubitul sau cățel.
-Bobiță! a strigat băiatul.
Și Bobiță a alergat la el într-un suflet și i-a sărit în brațe.
Toți cei de la castel au fost impresionați de prietenia celor doi. Băiatul, în semn de mulțumire că i-au protejat cățelul i-a cântat reginei un cântec din fluier. Regina a fost fericită să primească acest dar prețios și de atunci l-au ținut la castel pentru a înveseli fiecare zi cu muzica sa.
S-a dus vestea în toate regatele despre Rareș și Bobiță dar mai ales despre muzica desprinsă din bucuria și bunătatea sufletului său.
Și au trăit fericiți, înconjurați de recunoștință și oferind în schimb minunata muzică a fluierului fermecat!
********************
Mihăilescu Sarah Maria
Şcoala Gimnazială „Fănuş Neagu”, Brăila
Roxi
Animalele sunt nişte creaturi drăgălaşe , jucăuşe şi ascultătoare. Ele au relaţii strânse cu stăpânii lor . De exemplu, Roxi, o căţeluşă de doar doi ani, este foarte fericită atunci când merge cu stăpânul ei în parc.Ea îşi petrece ziua jucându-se şi alergând prin curte . În casă, stă doar în camera stăpânului.
Într-o zi, prietenul ei ieşi afară fără ea. Roxi lătră tare, dar nimeni nu o auzi. S-a dus în camera ei preferată unde şi-a văzut lesa.Se odihnea pe covoraşul moale din blăniţă,când s-a auzit uşa. S-a ridicat şi a început să sară de bucurie. Dar , spre surprinderea ei , era Maria , menajera. Aceasta nu o plăcea foarte tare pe căţeluşă . Roxi începu să latre de supărare că nu se întorsese stăpânul şi ieşi în curte. Mângâierea blândă a razelor de soare i-a alungat tristeţea şi i-a redat cheful de joacă . Începu să sară , incercând să prindă un fluturaş.Acesta îşi flutura aripioarele de catifea în jurul năsucului ei , făcându-i parcă în ciudă că nu îl putea prinde.
La un moment dat, se auziră strigăte de ajutor. Se părea că era vocea Mariei. Roxi ciuli urechile şi porni în viteză în direcţia din care veneau ţipetele.Intră in casă şi o văzu pe menajeră, cu un făcăleţ în mână ,apărându-se de un hoţ. Se pare că acesta intrase în casă şi fusese surprins când cotrobăia prin camera de zi. Curajoasa căteluşă se repezi la picioarele musafirului nepoftit şi începu să îl tragă cu putere de pantaloni pentru a o salva pe Maria.Surprins de apariţia ei, hoţul, speriat, se eliberă din strânsoare şi o luă la sănătoasa.Maria anunţă imediat poliţia. Roxi îl fugări până când acesta nu se mai zări.
Menajera îşi reveni din sperietură , o luă în braţe şi o lăudă pe micuţa Roxi pentru curajul de care a dat dovadă. I-a mulţumit şi i-a promis că va fi prietena ei cea mai bună.
În scurt timp ajunse acasă şi stăpânul împreună cu întreaga familie.Cum i-a văzut, căteluşa sări în braţele lor şi nu mai dori să coboare.Maria le povesti tuturor cele întâmplate.Toţi au fost uimiţi şi mândri de curajul prietenei lor.
Stăpânul o răsplăti pe micuţă cu o plimbare în parc şi cu multe bunătăţi.Roxi era foarte fericită şi mândră de ceea ce făcuse.
O altă recompensă oferită eroinei a fost o excursie la mare, împreună cu toţi membrii familiei.Maria a întrebat îngrijorată :
- Dar hoţii ?
- Stai liniştită! i-a răspuns tatăl. Poliţia se ocupă de caz.
Toţi s-au bucurat că vor pleca în vacanţă împreună cu Roxi.Şi-au făcut bagajele cu mult entuziasm,iar în dimineaţa următoare au plecat spre mare.
Căţelusa era nerăbdătoare să vadă cum va fi în vacanţă cu familia ei.
Ajunşi la mare, Roxi intră direct în apă. Amelia, stăpâna sa, o luă imediat şi îi spuse:
-Apa este foarte rece,vei intra mai târziu!Hai să ne jucăm cu mingea!
Au început să alerge prin nisipul fierbinte,să se joace , apoi au început să construiască un castel de nisip. Roxi aducea găletuşa cu apă şi era foarte mândră că putea participa la o asemenea activitate.În final, a ieşit cel mai frumos castel de pe plajă.După atâta muncă, au intrat în apă. Au înotat şi s-au jucat în valurile înspumate ale mării până când au obosit.
Seara au plecat spre hotel , bucuroşi că au avut o zi perfectă de plajă. A fost o excursie minunată!
********************
Aron Diana
Școala Gimnazială ,, I. Gervescu” Săvinești, Neamț
Primăvara
Primăvara tocmai a sosit, iar primele ei semne se arată. Anotimpul reînvierii, al zâmbetului și al luminii a sosit!
Natura și-a dat jos mantia albă, iar vântul rece și crud al iernii este alungat peste mări și țări. Cerul e limpede ca un cristal luminos, albastru ca floarea de nu-mă-uita.
În păduri, mușchiul copacilor e moale ca o perna de puf, în desișuri totul e colorat și un parfum ușor de toporași se răspândește la adierea ușoară a vântului. Picături de rouă dulce scânteiază pe firicelele subțiri de iarba. Totul e verde parcă un pictor a pictat cu un verde puternic toata pădurea, iar văzduhul miroase a ierburi și frunze proaspete.
Pământul somnoros a început să se trezească la viață, iar soarele toarnă peste lume un mănunchi strălucitor de raze poleite în culorile primăverii. În livezi toți pomii sunt în sărbătoare, trosnesc mugurii ca și castanele coapte sub atingerea razelor de soare.
Florile aștern pe pajiști un covor multicolor, iar fluturii, albinele și alte gaze zboară vesele.
Peste tot se aude un concert al primăverii, au apărut si soliștii vestiți, veniți de prin alte țări.
Primăvară, tu ești fiica cea mai strălucitoare a anului, ești parfum de fericire!
********************
Boicu Octavian Georgian
Școala Gimnazială ”Petru Comarnescu” Gura Humorului, Suceava
Ariciul
Într-o zi, departe de aici
Am găsit eu un arici
Mititel și înfrigurat
Și de lume abandonat.
Iar mămica lui sfioasă
L-a dat afară din casă,
Pentru că s-a supărat
Cum la masă s-a purtat.
Hai cu mine să-ți dau lapte,
Să te încălzești nițel.
N-o supăr nici eu pe mama,
Nu vreau să pățesc ca el.
********************
Berbece Maria-Alexandra
Școala Gimnazială “Diaconu Coresi” Fieni, Dâmbovița
Povești Elflandiene
1. Elflandia mea
Este mică, dar grozavă. Are castele, căsuțe din ciuperci, inorogi și gnomi, spiriduși și zâne. Mai are și poieni cu flori, ape roșii și diamante. Elflandia mea este în Nord. Mereu e cald aici.
Iată poiana în care m-am născut eu. (desen)
11. Lupu și Idelesa
Împăratul Lupu și împărăteasa Idelesa locuiesc într-un palat ca polenul florilor. Ei sunt cei care vin la nașterea fiecărui elflandian și îl ajută să își deschidă aripile și să zboare.
Micii elflandieni se nasc cu aripile adormite, de aceea vin Lupu și Idelesa să le trezească. Tot ei pun pe câte o ciupercuta fiecărui micuț talentul pe care îl va avea pentru totdeauna.
Iată ciupercuta talentului lui Nils (desen)
15. Gnomii călători sau agricultori?
În călătoriile lor, lăcustele sunt cele pe care gnomii le călăresc. Gnomilor le place să țopăie mult de tot, de aceea le-au și ales. Ei adoră să călătorească în zonele împădurite. Atunci când obosesc, ei se odihnesc pe o ciupercă pufoasă.
Dar asta nu e deloc o joacă, gnomii și lăcustele muncesc! Ei sunt agricultorii Elflandiei!
18. Paștele în Elflandia 2
De Paste, toți elflandienii dansează în jurul curcubeului. Hăinuțele lor obligatoriu trebuie colorate în toate culorile curcubeului. Dansul lor reprezintă bucuria de a fi împreună și de a petrece cu cei dragi.
Tradiția mai spune că seara, copiii pictează tablouri pe care le împachetează în fundițe în culorile curcubeului, pentru a le oferi bunicilor.
48. Aventurile unui spiriduș 1
Odată un spiriduș se odihnea pe o floare când... a adormit! În vis i s-a arătat viața lui cu prietenii. Și oh, încă ceva: spiridușul a început să simtă că alunecă pe un tobogan-curcubeu făcut chiar de prietenii lui.
Apoi a mers mai departe până ce a dat de o poiană plină cu flori colorate și a început să alerge de zor să le culeagă. Prietenii lui îl urmară. Într-un final, spiridușul se trezi zâmbind... A fost doar un vis!
49. Aventurile unei zâne 2 (Prietenul la nevoie se cunoaște.)
A fost odată o zână care culegea prune pentru o plăcintă cu... prune. Zâna se cam grăbea pentru că avea mult de lucru la plăcinta gustoasa. Deodată, prunele pe care le culesese mai devreme au început să zboare.
Zâna era foarte trista. Știa că plăcintă n-avea să se facă repede.
Atunci, un spiriduș o văzu și o întrebă:
-De ce ești tristă, zână drăgălașă?
Zâna îi spune spiridușului pățania ei. Spiridușul râse și o ajută pe zână. Atunci de bucurie, zâna îl invită pe spiriduș la... plăcintă.
50. Aventurile unui inorog 3
Undeva la o casă de gnomi s-a născut un pui de inorog. Acestuia nu îi plăcea deloc să stea. Într-o zi, inorogul se hotărî să plece să cunoască lumea , așa că plecă singur în Elflandia să o cunoască și să își facă noi prieteni.
Dar cu plimbările astea ale lui, se rătăci și se puse pe plâns. O zâna bună îl văzu plângând și îl întrebă ce a pățit; inorogul îi spune povestea lui.
-N-a fost deloc bine ce am făcut. Iar zâna îl ajută...
51. Ajutor cu drag
... cu drag să se ducă acasă fară nicio condiție.
Inorogul se bucură auzind acestea și o porni fericit la drum în spatele zânei. Din nefericire, se făcea tot mai întuneric, micuțul inorog se sperie, dar zâna e zână doar! Avea praf magic și acesta lumina puternic.
Văzând praful, inorogul începu să râdă în hohote. În final, ajunseră la casa lui unde îl aștepta gnomul. Inorogul sări de fericire, apoi gnomul îl îmbrățișă pe micuț.
Zâna spune: - Prietenul la nevoie se cunoaște!
Voi, copii, să nu plecați de acasă!
********************
Ion Maria Patricia
Școala Gimnazială Produlesti, Dâmbovița
Perușul Norocos
Într-o zi ca celelalte,
Mi-am pus un pahar cu lapte,
Când,la geam am auzit:
Un ciripit și-un piuit.
Pe perveaz se zărea,
Un peruș care zăcea,
M-am dus repede la el
Căci venea un motănel,
Să-l mănânce știți și voi,
Planul acestui pisoi.
În palmă l-am luat,
Și în casă l-am băgat
I-am adus o colivie,
Casă nouă sa îi fie,
Papagalului frumos,
Cu penaj verde lucios.
Eu mereu îi dau mâncare,
Apa,cele necesare,
Și sunt tare bucuros,
Că am un papagal voios,
El,în semn de mulțumire,
Îmi cânta fără oprire,
De aceea,dragi copii
Ajutați!Bine va fi!
********************
Premiul III
Secțiunea 11-14 ani
Haralampie Alexandra
IPLT „Alexandru Ioan Cuza” Chișinău, Republica Moldova
Cartea-nesecat izvor
Ce-ar fi cerul fără soare?
O cărare-ntunecată!
Ce-ar fi câmpul fără floare?
O mamă îndurerată!
Ce-ar fi ziua fără noapte?
Ce-ar fi luna fără stele?
Vorbele fără de șoapte?
Codrul fără păsărele?
Fără grai, fără cântare,
Fără dimineți cu rouă
Ne-ar fi clipele amare!
Inima răpusă-n două!
La fel și viața în neștire
Ne-ar fi fără file-alese!
Fără trecut și amintire
Din pagini firave culese.
Doar cartea sfântă și măreață
Îți luminează veșnic calea.
Cu ea la braț mereu prin viață
Vei cunoaște alinarea.
Cartea-i nesecat izvor
Ce murmură în sinea noastră.
E firul tainicului dor,
E-acea lumină dulce-albastră.
Începe ziua cu o carte!
Cu ea adormi seară de seară!
Căci doar așa vei avea parte
De-a universului comoară!
********************
Maria Daria-Georgiana
Școala Gimnazială ,,AlexandruMacedonski”, Craiova
Primăvara
Cântă păsările sus,
Iarna nu de mult s-a dus,
Florile apar ușor
Iar eu nu mai pot de dor…
Câmpul vesel înverzește,
Ciocârlia ne trezește
Mugurii răsar și ei
Răspândind miros de tei.
Pomii și ei se deșteaptă
Cu verdeață se îmbracă.
Păsările se întorc,
Oamenii nu stau deloc.
Au ieșit copiii toți
Când în curți, când pe la porți.
În miros frumos de floare
Albinele încep să zboare.
Grâul nostru somnoros
Din zăpadă s-a întors.
Primăvara-i e mai bine,
Vara o să coacem pâine.
Muguri, păsări, floricele,
Iarbă, iezi și toate cele
Și albine, oameni harnici
Vor să fie și mai darnici.
Iezii zburdă prin livezi,
Să te bucuri când îi vezi!
Primăvara așteptată
A venit cu toate-odată.
********************
Ilciuc Sara Alexandra
Școala Gimnazială “Teodor Bălan “ Gura Humorului, Suceava
2 martie, 2019
Dragul meu jurnal,
Când eram mai mică, am ieșit într-o zi pe afară cu prietenii mei din cartierul în care locuiește bunica mea. Soarele arzător bătea atât de tare încât simțeai că tălpile papucilor se vor topi de la asfaltul încins.
Andrei a venit cu ideea de a ne juca “ Ițe încurcate”. Și voi vă întrebați, la fel ca și mine, despre ce e vorba, nu-i așa? Ei bine, ițe încurcate este un joc în care copiii se așază într-un cerc, în picioare și se țin de mâini, după care încep să se ”încurce” .Mână peste picior, picior peste capul vecinului, mâna peste umăr, mâna pe sub celelalte mâini, capul unde s-o nimeri și tot așa. Copiii nu își dau drumul de la mâini , dar se încurcă cât mai bine. Intră apoi în scenă “Descurcă Tot”, un personaj ales de la început, numit pentru a se întoarce cu spatele până când aceștia se încurcă, iar mai apoi să încerce să îi descurce. Cum arunca Andrei dintr-o parte în alta cu secvențe descriptive despre jocul propus, noi, atenți fiind la indicațiile băiatului, am decis să jucăm pentru că ne-a atras și ni s-a părut un joc foarte distractiv și interesant.
Atunci, nu mi-am dat seama, însă, anii au trecut și cu timpul am realizat ce semnificație profundă are jocul. Am remarcat următoarele aspecte: copiii care se încurcă reprezintă viața. De ce? Păi, viața nu este mereu roz, uneori mai are “noduri” ceea ce ne pune în dificultate pentru a vedea rezistența și puterea noastră de concentrare. Descurcă Tot ne reprezintă pe fiecare în parte deoarece noi, oamenii încercăm să rezolvăm acele probleme din perioadele grele ale vieții, deși uneori ițele nu sunt așa de ușor de descurcat și moralul nostru cade la pământ , iar alteori problemele ușoare se încâlcesc , dar noi, cu calm și răbdare, mergem mai departe.
Îmi vine în minte o melodie care mă bucură, dar în același timp îmi induce o stare de nostalgie. Melodia aceasta are un vers care sună cam așa: “ .. viața este un ac, iar noi suntem ața din el “. Adică, acest vers vrea să ne transmită faptul că noi, ațele, trebuie să trecem prin ac fără denivelări, iar pentru a fi perfect dreaptă, ața trebuie să își “ descurce” micile probleme pe care le acumulează odată cu trecerea timpului.
Iată, dragă jurnalule, viața aceasta este imprevizibilă cu urcușuri și coborâșuri, însă noi trebuie să facem față, cu capul sus și să îi arătăm că suntem puternici indiferent de ce provocări vom înfrunta, să nu ne dăm bătuți și să avem controlul, căci cu stres și panică nu rezolvăm nimic. Astfel, iubitul meu jurnal, am constatat câtă emoție poate transmite un joc din copilărie. Ne vedem mâine cine știe, poate cu o nouă interpretare a vreunui joc.
Rămâi cu bine, dragul meu confident !
********************
Corbuleț Maria – Adriana
Școala Gimnazială ”Ștefan cel Mare”, Buhuși, Bacău
Un nou primar
Era o zi minunată de primăvară. Vântul se făcea ușor simțit printre crengile pomilor din curtea casei. Mireasma dulce a florilor de primăvară îmbrăca tot orașul, lăsând în urmă iarna grea și geroasă, ce tocmai trecuse. Glasul păsărelelor răsuna din plin în cartierul meu, aducând o rază de bucurie în sufletele orășenilor.
M-am pregătit pentru școală cu foarte mult entuziasm, săptămâna aceea fiind „Școala altfel”. Cu toții stăteam cu sufletul la gură, pentru că doamna dirigintă ne-a spus că urma să avem o surpriză. Ajunși la școală, ne-am adunat unul câte unul în clasă, iar după aceea, a sosit și doamna dirigintă, cu anunțul cel mare. Ne-a spus că vom merge într-o foarte mică excursie, și între timp, sosise autocarul cu care trebuia să plecăm. Ne-am urcat cu toții în mașină și am plecat. Nu a fost o excursie foarte lungă, dar chiar și așa, tot așteptam cu nerăbdare să descoperim care era surpriza. Șoferul a făcut câteva viraje la stânga, două la dreapta și a parcat. Nu înțelegeam ce se întâmplă. Doamna dirigintă ne-a spus să coborâm și să o așteptăm pe trotuar. Am ascultat-o și cu toții ne întrebam ce o să facem de aici. A sosit și doamna și ne-a spus că vom merge la primărie, unde ne aștepta surpriza cea mare. Am intrat cu sfială pe ușa impunătoare din lemn, iar acolo ne aștepta domnul primar. După câteva discuții, doamna dirigintă s-a întors către noi și ne-a spus:
‒ Dragii mei! Am venit astăzi la primărie pentru un proiect susținut de domnul primar. Voi, ca elevi și locuitori ai orașului, va trebui să vă puneți o zi în locului domnului primar și să ne spuneți ce ați îmbunătăți în acest oraș minunat, dar nu veți vorbi despre asta, ci veți scrie o compunere, cu titlul „Sunt un bun primar”. Veți merge în perechi prin oraș pentru a vă strânge câteva notițe și idei pentru compunere. Cea mai reușită va fi aleasă de către domnul primar, doamna directoare, ce susține și ea acest proiect, și de mine. Cine câștigă va putea fi primar pentru o zi și va putea schimba orice dorește în legătură cu orașul. Puteți pleca!
‒ Vă urăm succes! a completat domnul primar.
Am plecat cu toții din fața primăriei și ne-am împrăștiat pe străzile orașului. Am făcut echipă cu colega mea de bancă, cu care mă înțelegeam foarte bine. Ne-am luat notițele necesare și ne-am întors la primărie. Cât timp am fost noi plecați, domnul primar împreună cu echipa sa ne-au aranjat și ne-au pus la dispoziție câteva mese și scaune, unde să putem lucra. Timp de o oră, fiecare a lucrat la compunerea sa, perfecționând-o cu fiecare minut care trecea. Terminaserăm de scris, iar doamna dirigintă a strâns toate compunerile, ducându-le în biroul primarului. Ni s-a oferit permisiunea de a ne plimba prin grădina din spatele primăriei, bineînțeles, ne-am bucurat când am auzit și ne-am repezit către ușă.
Grădina din spate, unde stăteam noi, era superbă. Erau foarte multe tufișuri și copăcei ce țineau umbră, stând deasupra băncilor maro, pe care le-am ocupat imediat.
La un moment dat, se auzi vocea doamnei diriginte, care ne chema să ne poată spune cine era câștigătorul. Domnul primar a început să ne vorbească, iar noi îl ascultam cu foarte mare atenție:
‒ Dragi copii! Au fost niște compuneri excelente, ce ne-au uimit, observând câtă creativitate aveți și câte lucruri doriți să schimbați în acest oraș. Nu pot să vă spun decât „Felicitări!” Dintre toate compunerile și ideile voastre, una ne-a atras atenția mai mult decât toate.
‒ Este a ta,....Maddi!, mi-a spus doamna dirigintă cu o mândrie în voce.
Pe moment, am rămas șocată. A mea? Eu am câștigat?
După ce m-a felicitat toată lumea, domnul primar mi-a spus să rămân, să îmi poată arăta instituția și să discutăm despre lucrurile pe care vreau să le schimb. Mi-a prezentat locurile importante și m-a lăsat să mă plimb, să mă obișnuiesc. Plimbându-mă pe holuri, am văzut o ușă ascunsă după un copăcel ornamental. Am încercat-o și era încuiată. Lângă copăcel, era o mică bibliotecă cu câteva cărți. Curioasă fiind, am luat o carte, iar din ea a căzut o cheie. Am ridicat-o și mi-am adus aminte de ușa încuiată. A încercat-o și a mers. Am intrat în acea încăpere, iar pereții erau plini de cărți de sus până jos. Într-un colț am văzut o plăcuță care avea inscripționat pe ea: „ARHIVA ORAȘULUI”. Mi s-a părut interesant și am vrut să văd ce se află acolo. Erau multe documente și hârtii, dar cel mai interesant mi s-a părut un stick pe care l-am găsit într-un plic, sub acele documente și l-am conectat la videoproiectorul ce era amplasat acolo. Conținea un documentar despre istoria orașului nostru și niște imagini foarte vechi. În acel documentar am descoperit că orașul nostru fusese unul dintre orașele care deținea cel mai mult aur de pe toată suprafața pământului. Am urmărit cu mare atenție acea secvență unde se vorbea de aurul nostru și mi-am spus în gând că ar fi fost o foarte mare plăcere să ajung în perioada aceea și să aflu mai multe. Nu știu cum și nu știu când, dar într-o fracțiune de secundă am ajuns pe o stradă umbrită de niște copaci foarte maiestuoși. Am crezut că visez. M-am uitat stânga-dreapta și totul era real. Am întrebat o doamnă drăguță, care se plimba pe stradă, în ce an suntem. Ea mi-a spus pe un ton foarte amabil că era anul 1895.
Am rămas cu gura căscată. Peisajul era de poveste. Pe marginile drumurilor erau flori colorate, ce se întindeau prin tot orașul. M-am plimbat puțin prin centru și m-am gândit să trec și pe la primărie, să văd cum arăta înainte. Când am intrat, am surprins o discuție dintre primarul de atunci și secretarul. Aceștia vorbeau despre aurul pe care hotărâseră să îl ascundă. M-am pitit după un perete, ca să nu mă vadă și inima bătea cu putere. La un moment dat, primarul se hotărăște să plece, iar eu l-am urmărit. A ajuns până în capătul coridorului și a deschis ușa secretă, pe care intrasem și eu în urmă cu puțin timp, în anul din care am plecat. A intrat în acea încăpere și a scos de după biblioteca din dreapta, o parte din aurul pe care îl ascunseseră. Acesta fusese depozitat după bibliotecă, pentru că oamenii din primărie puteau să îl țină doar pentru ei, astfel nefiind nevoiți să îl împartă cu restul orașului. Am așteptat până a plecat vechiul primar și am scos stick-ul din buzunar. Îl luasem pentru că nu știam când și dacă o sa am nevoie de el. În momentul în care am pus mâna pe stick, m-am întors în anul 2021, de unde plecasem. Cât timp am fost plecată, nimeni nu observase, timpul înghețând și lăsându-mă să descopăr adevărul.
Am ieșit din clădire şi m-am dus direct la postul de televiziune, care era tot timpul vizionat de către orășeni. Am vrut să declar acolo tot ce aflasem, mai ales că aveam și dovada. Am vorbit cu o domnișoară de acolo să mă lase sa intru în direct, iar aceasta a acceptat. După ce am spus tot ce aveam de spus, m-am îndreptat din nou către primărie ca să le arăt oamenilor tot aurul, care de fapt și de drept era al orașului. Drept urmare a dovezilor mele, primarul a fost arestat pentru că știa de tot acel aur și a preferat să îl țină ascuns, încuindu-l între pereții primăriei, ca să îl poată folosi doar pentru ei. În fața primăriei s-au adunat toți locuitorii orașului și unul dintre orășenii mai în vârstă s-a ridicat și a spus:
‒ Această tânără fată ar trebui sa fie noul nostru primar, pentru că în toți acești ani, toți primarii care au fost la conducerea orașului ne-au mințit și au ascuns tot aurul pentru ei. În schimb, aceasta nu le-a urmat exemplul și a procedat corect.
După spusele acestuia, toată lumea l-a aprobat si au hotărât cu toții că eu ar trebui să fiu noul primar. Am fost copleșită, auzind cuvintele frumoase pe care le primisem din partea oamenilor și, încet, mi-a dat o lacrimă în colțul ochiului.
Fiind minoră, nu puteam conduce un oraș, așa că mama și tata au primit această funcție, cu condiția ca toate ideile mele să fie respectate și tot ce vreau să schimb în acest oraș să devină realitate. M-am gândit să dau aurul oamenilor, dar aceștia au vorbit între ei și au luat hotărârea de a păstra eu aurul, cu scopul de a-l folosi în îmbunătățirea si înfrumusețarea orașului.
Astfel, am ajuns să conduc minunatul meu oraș, prin intermediul unei simple compuneri adresate membrilor primăriei, care, deși puteau face ceva mai bun pentru oraș, nu au făcut-o, dând dovada de egoism și neseriozitate față de funcțiile în care se aflaseră. Abia aștept să văd cum va arăta orașul și cum îl vor promova cetățenii, după modificările ce vor avea loc, mai ales că în funcție se află un copil cu foarte multă imaginație.
********************
Ignat Miriam
Școala Gimnazială „Teodor Balan” Gura Humorului, Suceava
Virus la judecată
Într-o dimineață
Un virus s-a trezit
Cu zâmbetul pe față
Și foarte fericit.
Îi venise rândul
Să vină printre noi
Și răul stăpânindu-l
A provocat război
Între el și omenire
Ca să îi dea de știre
Că e foarte încrezător
Și va ieși biruitor.
Dar fără să se aștepte
A intrat în bucluc,
Avea chef să se certe
Și n-a fost prea plăcut…
Coronavirus supărat,
Spre instanță se îndreaptă
Deoarece copiii l-au dat
Alaltăieri în judecată.
Procuroru-i un copil
Mai isteț și mai agil,
De fel foarte supărat
Pe cel ce e acuzat.
Procesul a început:
Coronavirus vorbește:
-Șeful mi-a ordonat, eu am făcut.
El e virusul suprem, el hotărăște.
El ne trimite pe rând către voi,
Sperând că vom birui noi.
Se gândește zi de zi
Cum mai puternici să ne facă.
Lui nu-i plac deloc oamenii
Și nicicând cu ei nu se împacă.
Sfetnic îi e ura,
E stăpânul nopții!
Vrea ca voi să-i fiți armura,
Bucătarii, slugile și hoții!
-Nu mai da vina pe el!
Tu ești vinovat!
Tu îi ești fidel,
Tu l-ai ascultat!
Din vina ta s-au închis granițe,
Copiii nu mai merg la școală!
Acum toți stăm cu măști în ranițe,
În timp ce tu te plimbi pe străzi cu fală!
Și după atâtea ce-ai făcut,
Tot nu este vina ta?
Ba chiar cred că ți-a plăcut
Să ne tot provoci atâta!
Procurorul era foarte supărat
Deoarece Coronavirus
Zice că șeful este vinovat,
Când el este între noi intrus.
Judecătorul asculta interesat
Trecându-și mâna prin barbă.
Era foarte intrigat:
Nu mai știa ce să creadă!
Într-un final acesta vorbi:
-V-am ascultat punctul de vedere,
Și în mintea mea răspunsul răsări,
Iar acesta lui Covid îi cere
Să se retragă și atât.
Iar dacă va mai acționa
Și va face rău cât de cât
Atunci încep a sancționa:
Coronavirus va primi închisoare pe viață
Cu gărzi și când mănâncă-n față.
Astfel Covid s-a retras
Fără a mai face vre-un pas.
********************
Răducan Andreea-Maria
Școala Gimnazială Nr. 190, București
Când muzica prinde culoare...
Fiecare zi era la fel, niciodată nu se întâmpla ceva deosebit. În fiecare clipă se simțea la fel, iar rutina devenise atât de insuportabilă, încât îl făcuse să se întrebe care este rostul vieții. De ce trăia? De ce continua să mai trăiască, de vreme ce existența sa nu îl făcea fericit?
După cele șase ore de cursuri se grăbea spre sala de muzică...Făcea asta mereu! Și, aproape mereu sala era goală. Singurele dăți când se aflau oameni în ea era atunci când se organiza o activitate în incinta liceului, iar asta se întâmpla rar, mult prea rar!...
În fiecare zi ștergea praful de pe pianul vechi și se holba preț de câteva minute la clapele vechi. Avea o reținere, o voce îi răsuna puternic în minte și îi spunea că nu avea rost să cânte. Simțea că avea dreptate, nu era nimeni care să-l asculte, nimeni care să-i aprecieze muzica și totuși întotdeauna decidea să o ignore și să cânte. Muzica era ca o escapadă din realitatea sa banală și lipsită de sens. Viața-i era ternă, dar fiecare notă muzicală îi oferea culoare și strălucire.
De fiecare dată cânta de parcă ar fi fost pentru ultima oară și o țară întreagă ar fi fost martoră la recitalul său. Dar avea rost? Avea rost să mai cânte? Întrebări și gânduri sumbre îi bântuiau mintea. Putea oare să cânte la nesfârșit doar pentru el? De ce să creezi artă când nimeni nu o admiră?
Avea nevoie de cineva care să-i dea puterea de a mai continua. O singură persoană ar fi fost îndeajuns, dar nu era nimeni, absolut nimeni care să-l asculte. Toți erau surzi, iar el era mut. Subit, începuse să se gândească mai des la moarte. Se ridică de la pian dezamăgit și deprimat.
Își plimbă degetele moi peste clapele pianului, oftând cu amar. Hotărâse în acea zi să renunțe la muzică pentru totdeauna. Simțea că avea să fie condamnat la o viață mai tristă decât moartea. Pentru el era ca și cum alesese să moară, căci fără muzică era doar un mort cu ochii vii, o fantasmă a unui artist.
Ziua aceea ar fi putut marca începutul tragediei sale...dacă nu ar fi văzut-o pe ea, pe salvarea sa. Întreaga ei viață a fost lipsită de culori și forme, a trăit în întuneric, totul în jurul său fiind inexistent. Totuși, simțea atât de mult și era atât de fericită! Era oarbă și mulți o compătimeau, dar de fapt aceia trăiau într-un întuneric mult mai apăsător - ea vedea mai mult, se bucura și aprecia viața mai mult decât ar fi putut-o face oricine altcineva.
De cele mai multe ori, oamenii sunt superficiali, nu văd, nu aud, nu simt, iar viața trece pe lângă ei. Dintre toate persoanele din liceu, ea a fost singura care l-a ascultat, singura care i-a lăsat muzica să-i vorbească. Deși culorile îi erau străine, fiecare notă muzicală a dus-o mai aproape de esența unui lucru pe care nu a putut vreodată să-l vadă cu proprii ochi, iar prin muzica lui a simțit culoarea. Uita că era oarbă atunci când îl asculta, vedea tot, simțea tot, înțelegea ce este cu adevărat viața.
O vedea mereu rezemată de perete, dar niciodată nu-i spunea nimic, doar zâmbea când îi vedea ochii înlăcrimați, îi era recunoscător că era unicul său ascultător. Îi oferise motivația de care avea nevoie, iar odată cu apariția ei, viață lui căpătase culoare.
Se bucura zi de zi și era nerăbdător să se așeze la pian și să îi cânte. Viața avea sens datorită ei, se simțea mai viu ca niciodată, era cu adevărat fericit!
Fericirea vine mereu când te aștepți mai puțin și o găsești în oamenii la care te aștepți mai puțin, în cele mai mărunte lucruri... Important este să o găsești, iar ea...a găsit-o! Trebuie să ai răbdare, să înțelegi că nu o să fii mereu blocat în întuneric, viața nu-i întodeauna banală sau ternă, ci e plină de surprize!
Ea a fost cel mai bun lucru care i s-a întâmplat, ea i-a dat speranță, l-a făcut să vrea să continue. Totul mergea perfect pentru el: în sfârșit era un om împlinit, un artist care era ascultat, apreciat și care putea transmite emoții puternice. De fiecare dată când termina de cântat se ducea la ea și o privea în tăcere preț de câteva minute. Și-ar fi dorit uneori ca și ea să-l vadă... Pentru ea, el exista doar prin muzica lui, însă poate era mai bine să fie așa, căci nu toți artiștii trebuie să aibă un chip, un nume. În fapt, arta lor e cea care contează!
Ca de obicei, fata se îndreptă spre sala de muzică, arzând de nerăbdare să fie dezmierdată de fiecare notă muzicală. Se rezemă de perete, își închise ochii și așteptă... și iar așteptă...Și era liniște! Atât de liniște! Doar liniște și întuneric...muzica murise!
Dintr-odată, viața ei devenise anostă. Dar, asta nu dură mult timp, căci nu se lăsă copleșită de tristețe; viața merge înainte, chiar și în momentele grele, când parcă existența devine un chin. Nu i-a înțeles niciodată dispariția și mereu i-a dus dorul, dar muzica lui i-a oferit curajul să facă ceva atât de greu de imaginat: să cânte!
Mulți oameni ar crede că e imposibil ca o persoană oarbă să cânte la un instrument, dar nimic nu e imposibil atunci când îți dorești cu adevărat!
A învățat să cânte, nu a fost ușor, unii îi spuneau să renunțe, dar nu putea, voia ca muzica lui să nu fie pierdută. Datorită ei, muzica lui a supraviețuit. Deși omul este trecător, artistul continuă să trăiască prin arta plămădită, învingând chiar și moartea.
Doctorii nu i-au dat mult de trăit, i-a fost greu să accepte că va muri. Își dorea să trăiască. Pe patul de spital, i-a mulțumit în gând, iar singurul său regret a fost că nu a putut să o facă personal. Îi era veșnic recunoscător, nu a trăit mult, dar datorită ei viața lui nu a fost una tristă. A murit fericit, cu gândul că o persoană i-a iubit muzica, iar el a iubit să-i cânte.
Nu s-au cunoscut vreodată, dar muzica i-a unit și le-a schimbat complet viețile. Pentru ei, muzica a însemnat fericire! Da, au fost fericiți, cu adevărat fericiți, iar fericirea - în cea mai pură formă a sa - e mai rară decât am crede. Puțini sunt cei care ajung să o cunoască, pentru că aleg să nu vadă, să nu audă și să nu simtă!
********************
Ciobanu Vlad Petru
Școala Gimnazială Sagna, Neamț
Covid 19
Acesta-i nepoftitul cel ce-a apărut.
Și umblă liber,zburda,iar noi închiși în case stăm.
S-a botezat spunând: Eu sunt IMPĂRATUL COVID
Am apărut in omenire că cetate vreau să-mi fac’
Stau,mă intreb de ce tu oare,
Tot nu vrei să ne dai pace?
Vreau să pot merge la școală
Să învăț ca odinioară.
Noi nu mai vrem școală online,
Că așa nu invață nimeni.
Psihicul și fizicul ai reușit să ni-l distrugi.
Eu îți scriu poate că mă asculți,
Vreau să pleci de-aici in dată,
Și să nu te mai întorci!
O viață nouă să-nflorească!
Să ieșim din carantină….
Să luam viața de la zero.
Să zburdăm ca mielușeii
Pe ale noastre plaiuri dragi.
********************
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu